Leadershipul tribal: cum în politică viciile devin virtuți

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Persoanelor implicate activ în luptele ierarhice le este proprie o stare psihologică numită „necesitate de putere” („need for power”) – un termen popularizat în 1961 de psihologul american David McClelland. Mult mai devreme, filosoful german Friedrich Nietzsche vorbea despre „voinţa către dominare” a oamenilor.

La unele persoane această „necesitatea de putere” sau de dominare este mai accentuată, ele sunt măcinate de o dorinţă lăuntrică de a deţine controlul asupra proceselor politice, de a conduce mulţimea într-o direcţie anume. Pentru ele, puterea este un loc care trebuie ocupat. Respectiva motivaţie le face deosebit de insistente şi consecvente în lupta pentru supremaţie.

Alte trăsături asociate acestei stări sunt impulsivitatea, un grad mai înalt de agresivitate, implicarea în acţiuni cu caracter riscant. De asemenea, bărbaţii avizi de putere au înclinaţia de a se impune şi de a deţine controlul şi în situaţii interpersonal, de exemplu, în raporturile dintre lideri.

Fidel Castro a fost unul dintre liderii cu o sete de putere exagerată. Așa îl descrie un raport psihiatric secret elaborat de CIA în 1961, în care se mai menționează că Fidel Castro avea necesitatea de a fi recunoscut și adulat de masele largi. El avea un caracter rebel, fiind mereu în căutarea unui adversar și dornic să-și extindă puterea personală dincolo de orice autoritate.

În situaţii politice de înaltă tensiune (cum a fost criza cubaneză din 1962), persoanele cu „necesitate de putere” utilizează retorica forţei, sunt mai dispuse să meargă pe calea războiului decât alţi politicieni. Aceasta explică de ce ei pot provoca cu uşurinţă conflicte serioase, în pofida faptului că din punct de vedere raţional, conflictele ar fi putut fi evitate.

Asemenea exemple găsim şi în politica mare din zilele noastre. Să ne gândim la modul în care președintele rus Vladimir Putin a sfidat întreaga lume în cadrul conflictului ruso-ucrainean din 2014; doar o personalitate cu o accentuată „necesitate de putere” putea proceda atât de riscant și hotărât în acele circumstanțe. Dar evident că există și alte subtilități psihologice care stau la originea unor asemenea comportamente politice.

Au fost formulate mai multe ipoteze în privința leadershipului, a motivațiilor și a psihologiei lui Putin, existând și unele opinii mai controversate, care țin de integritatea lui psihică. Astfel, psihoterapeutul Philip Jaffé, expert al Federației Elvețiene de Psihologie, consideră că la originea comportamentului provocator al lui Putin ar putea sta o traumă psihică dobândită în copilărie, vreo umilință care l-a sensibilizat, s-a dezvoltat într-un complex de inferioritate și se reflectă astăzi prin dorința acestui lider politic de a se afirma cu orice preț, de a se impune ca „mascul alpha”. Putin ar fi un ostatic al imaginii de lider dominant pe care și-a creat-o de-a lungul anilor și în situații de criză și conflict nu-și poate permite să cedeze.

leader putin

Profesorul irlandez de neuroștiințe Ian Robertson consideră că psihologia lui Vladimir Putin este marcată de trei aspecte ale personalității: el ar avea o închipuire distorsionată privind regulile sociale, privește Occidentul ca fiind slab și decadent și se teme să piardă puterea. Toate acestea, însumat, contribuie la maniera sa de a face politică, inclusiv prin sfidarea normelor internaționale.

La începutul anului 2015, pe fundalul războiului informațional dintre Rusia și Occident, a fost pe larg distribuită informația precum că Vladimir Putin ar suferi de o formă de autism sau chiar de sindromul Asperger – o tulburare de tip autist, care îi afectează capacitatea de a lua decizii.

Această ipoteză a fost lansată de cercetătoarea Brenda Connors, care a elaborat încă în 2008 un raport pentru Office of Net Assessment, un think-tank afiliat Pentagonului. Cercetătoarea a presupus că „evoluţia neurologică a lui Putin a fost întreruptă în copilărie”, din cauză că la începutul vieţii, poate chiar în uter, Putin ar fi suferit un accident emisferic (mama sa l-a născut la vârsta de 41 de ani).

Concluziile acestea se bazează exclusiv pe analiza înregistrărilor video cu Putin (implicit, microexpresiile sale și modul în care el mișcă partea dreaptă a corpului), însă doar o scanare a creierului ar putea oferi date concrete în susținerea acestei ipoteze. În plan psihologic, o formă de compensare a bolii este controlul extrem, un stil autoritar de a lua decizii și a guverna. Aceasta este una dintre numeroasele tentative de a descifra caracterul liderului rus, pentru a-i înțelege deciziile nestandarde, uneori aparent nebunatice.

Sunt simptomatice și comentariile pe care le-au făcut Angela Merkel şi Barack Obama despre Vladimir Putin, în 2014. Cu privire la intervenția rusă în Crimeea, Merkel a opinat că Putin parcă ar trăi „în altă lume”. Puţin mai târziu, Obama a presupus că Putin ar acţiona iraţional, fără a se ghida de interese pe termen mediu şi lung.

E adevărat că în octombrie 2014 premierul rus Dmitri Medvedev a găsit un prilej să-i răspundă lui Barack Obama cu aceeași monedă. Medvedev s-a arătat revoltat de discursul președintelui american în fața Adunării Organizației Națiunilor Unite, în care Obama spunea că Rusia reprezintă cea de-a doua amenințare pentru poporul american, după virusul Ebola, pe locul trei fiind Statul Islamic. Medvedev a avut un comentariu dur pentru Obama: „Este trist, este vorba de aberație mentală”.

Tot în acea perioadă, într-un alt context, legat de epidemia Ebola, magnatul american Donald Trump a făcut pe contul său de pe Twitter o declarație la fel de impertinentă în raport cu Obama: „Am început să cred că este ceva în neregulă cu sănătatea mentală a președintelui Obama. De ce nu oprește zborurile? Psycho!”.

Deci, vedem că nu doar diverși cercetători, ci liderii politici înșiși își arată nedumerirea față de unele declarații și acțiuni din sfera lor de activitate și își suspectează colegii de dezechilibru psihic sau de o pasiune aproape patologică pentru dominare și putere. Numai că ei se grăbesc să dea etichetări gratuite. În opinia mea, comportamentele liderilor politici nu pot fi explicate printr-o simplă diagnoză medicală; în cazul lor avem de-a face cu o cumulare de trăsături de personalitate, înnăscute și dobândite (inclusiv subclinice), care le permit să se manifeste atipic în diferite situații și contexte dificile.

Doar examinând mai multe fațete ale psihologiei de lider ne vom da seama de complexitatea caracterului lor și vom înțelege cât de eronat este să încercăm să identificăm o singură cauză a felului lor de a fi. Urmează că cunoaștem o gamă mai largă de caracteristici proprii liderilor cu un comportament riscant și autoritar.

Pentru a caracteriza comportamentele dominante, riscante şi lipsa fricii faţă de consecinţe, psihologii operează cu un termen clinic original – Sindromul dominanţei fără frică (Fearless Dominance Syndrome). Acest sindrom este propriu pentru liderii interlopi, pentru unii lideri militari, dar şi pentru destui politicieni şi businessmani. Capacitatea lor de a merge la risc depăşeşte media pe populaţie şi pare nebunatică, însă în situaţii critice ea poate avantaja foarte mult în competiţia politică. Există lideri politici la care această trăsătură este bine evidenţiată. A demonstrat-o, bunăoară, John Kennedy în timpul crizei cubaneze.

leader kennedy

În cadrul unui studiu a fost evaluată existenţa acestei trăsături la 42 de preşedinţi americani şi, lucru curios, prezenţa Sindromului dominanţei fără frică la ei e semnificativ mai înaltă decât media pe populaţie. Cercetătorii aşa au şi afirmat, că aceasta e o trăsătură comună pentru preşedinţi şi psihopaţi. Dintre cei 42 de preşedinţi americani evaluaţi, cei mai neînfricaţi s-au dovedit a fi Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Franklin D. Roosevelt, Ronald Reagan. Ei au acţionat cum puţini alţii ar fi avut îndrăzneala.

Dominanța fără frică îi este proprie și lui Vladimir Putin în cadrul politicii sale imperialiste în spaţiul ex-sovietic. În vara anului 2014, unii analişti politici considerau că în cazul unei eventuale confruntări nucleare (generate de criza ucraineană), Putin, comparativ cu alţi lideri ai lumii, ar demonstra cea mai înaltă gătinţă de a merge până la capăt. Aceste presupuneri și-au găsit într-un fel confirmarea în martie 2015; atunci, într-un film documentar dedicat primei aniversări de la preluarea Crimeei de către Rusia, Putin a mărturisit că era gata să pună armamentul nuclear în alertă în timpul anexării peninsulei.

Fostul președinte polonez, Lech Walesa, fiind uluit de comportamentul liderului rus, a lansat următoarea tiradă despre acesta: „Putin a început un război cu toată lumea civilizată. El încalcă tratate, întelegeri, garanții. Lumea nu poate asista impasibil. Dacă se întâmplă asemenea lucruri, nu ne rămâne decât să aplicăm forța. Cum putem câștiga, dacă el boxează și noi ceilalți jucăm șah? Acest comportament agresiv vine dintr-o altă epocă și este sortit să fie înfrânt. Nu am niciun dubiu că libertatea și democrația vor învinge”. Această descriere a lui Putin îi înfățișează, de fapt, trăsăturile „dominanței fără frică”.

Necesitatea de putere este, de regulă, înlănțuită cu un caracter asertiv și ofensiv, fără de care puterea e greu de obținut. Fondatorul securității sovietice și unul dintre liderii regimului bolșevic, Felix Dzerzhinsky, numit și „Cel de Fier” („Железный”), spusese la un moment dat că „pentru a fi bun, trebuie să fii crud”. Acest stil de gândire și de manifestare, pe care l-am putea numi leadership tribal, a fost de multe ori de succes. Judecând după biografia celor mai marcanți eroi naționali din istoria tuturor popoarelor, antici, medievali și contemporani, ne dăm ușor seama că nu le-a fost defel străină ferocitatea și apetitul pentru luptă, chiar dacă astăzi ne sunt prezentați într-o lumină idealizată.

Să analizăm pe scurt un singur exemplu, cel al voievodului moldovean Ștefan cel Mare, care a avut o domnie turbulentă în a doua jumătate a secolului XV. Deși astăzi ne este prezentat ca un voievod evlavios, preocupat doar de apărarea hotarelor țării sale, Ștefan fusese în realitate un conducător avid de putere și cuceriri, răzbunător și amator de lupte.

Cea mai bogată descriere a domniei lui Ștefan o găsim în cronica lui Grigore Ureche, de unde aflăm că voievodul era „ca un leu gata spre vânatu”. El a purtat 44 de războaie, aproape câte unul pentru fiecare an al domniei sale. Și nu erau toate de defensivă; voievodul moldovean a trecut în repetate rânduri frontiera vecinilor săi, semănând acolo oroare și moarte. Grigore Ureche ne oferă și niște pasaje prețioase pentru înțelegerea caracterului lui Ștefan cel Mare. Iată un fragment:

„Scrie letopiseţul cel moldovenescu că fiindu Ştefan vodă om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă, ce în al cincilea an, să sculă den domniia sa, în anii 6969 (1461), rădicându-să cu toată puterea sa şi s-au dus la Ardeal, de au prădatu Ţara Săcuiască. … după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu napoi…”.

Campania sa din 1473, împotriva rivalului muntean, este descrisă astfel: „Fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădere, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsese iaste a doao vitejie”.

Iar în una dintre cele mai vestite și concludente descrieri ale lui Ștefan se spune franc: „Fost-au acest Ştefan om nu mare de stat, mânios şi degrabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe, omorâia fără giudeţu”. Cu alte cuvinte, ambiţia personală şi o predispoziţie către utilizarea forţei au caracterizat firea și stilul domniei lui Ștefan. Avem toate temeiurile să presupunem că în lipsa acelui stil de conducere, voievodul nu și-ar fi împlinit domnia.

Leadershipul tribal este cât se poate de actual și în timpurile noastre și foarte mulți dintre liderii politici de anvergură își datorează succesul războiniciei și ambițiilor neînfrânate. În statele cu un regim autoritar, din Africa, Asia sau America Latină, numai prin asemenea mod de a face politică a fost posibilă obținerea și menținerea puterii. Dacă ne gândim obiectiv, înțelegem că adeseori mediul politic ostil impune un comportament agresiv și manipulator. Să ne gândim de câte ori în cursul istoriei vreun lider bonom era înlăturat din cauza uneltirilor altor lideri, care nu aveau scrupule, acționau mai cinic și mai impertinent.

Niccolo Machiavelli a sesizat aceste nuanțe și în „Principele” a venit cu următoarea avertizare: „Căci cel care dorește să se înfățișeze în toate împrejurările ca om de o deosebită bunătate, trebuie să accepte să piară între atâția care nu sunt buni. De unde rezultă că un principe, ca să se mențină la putere, trebuie neapărat să învețe să poată să nu fie bun și să se folosească sau nu de această știință, în funcție de nevoi”.

După care continuă: „Și, mai ales, să nu-i pese dacă va săvârși acele păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul. Căci dacă cercetăm totul cu mare atenție, vom găsi ceva care ar părea virtute și pe care, dacă am urma-o, ne-ar duce la pieire, în vreme ce altceva, care ar părea a fi viciu, dacă ne luăm după el, ne face să obținem, la simpla atingere, siguranța și bunăstarea”. Cu alte cuvinte, în politica mare, viciile au proprietatea de a fi virtuți.

Înțelegem că majoritatea politicienilor nici măcar nu au avut nevoie de îndrumările lui Machiavelli; ei posedă înclinația nativă de a se comporta machiavelic. Sau au devenit cinici și manipulatori experimentând jocurile puterii. Gândirea ofensivă le este proprie aproape tuturor liderilor mari, fie că o afișează deschis, fie nu. Bunăoară, despre premierul israelian Ariel Sharon se spunea la un moment dat că ar fi „un om al păcii”, în timp ce, în realitate, a fost un politician mai curând războinic, un susținător al doctrinei conflictului permanent și „un campion al soluțiilor violente”.

Iar liderul rus Vladimir Putin, după cum am văzut și în paginile anterioare, este în mod constant criticat în ultimii ani pentru ambițiile sale imperialiste și politica expansionistă în spațiul ex-sovietic. Până și Dalai Lama a decis să se alăture la corul criticilor și a declarat că Putin este foarte egocentrist. „Atitudinea lui este Eu, Eu, Eu”, a punctat liderul spiritual tibetan. Un alt lider religios, capul bisericii ortodoxe ucrainene, a fost și mai original în acuzații; potrivit lui, Putin procedează ca biblicul Cain și e posedat de Satană.

Toate aceste și multe alte acuzații și mustrări din afară nu l-au împiedicat deloc pe Vladimir Putin să-și urmeze cu încredere stilul său de leadership și să obțină un suport uimitor de puternic în rândul rușilor. Suntem încă în timpurile când un leadership tribal poate fi eficient și poate marca soarta lumii.

Este important de menționat că și în cazul unor strategii de leadership, oamenii aplică niște modele comportamentale moștenite evolutiv. Or, în lumea primatelor au fost identificate numeroase tactici de luptă ierarhică, prin care masculii dobândesc și păstrează puterea. În particular, un mascul alfa de cimpanzeu va fi precaut ca indivizii subordonați să nu formeze coaliții, ca nu cumva aceștia prin forță colectivă să provoace înlăturarea lui de pe poziția ierarhică superioară.

leader chimpanzei

Studiile de specialitate au arătat că atunci când un mascul beta (situat pe a doua poziție în scara ierarhică) creează o relație de prietenie cu alt individ subordonat, masculul alfa poate percepe aceste relații ca fiind potențial periculoase pentru siguranța sa. Liderul nu-l va ataca direct pe principalul oponent, ci va încerca să rupă contactele lui cu alți indivizi din grup.

Exact aceleași tactici sunt valabile și pentru grupurile umane; ori de câte ori un lider se simte amenințat de un subordonat mai talentat sau prea proeminent, el va încerca să creeze sciziuni în grup, să împartă indivizii în fracțiuni, pentru a-l marginaliza pe potențialul oponent, împiedicând afirmarea lui. Cu cât poziția liderului este mai instabilă, cu atât tactica divizărilor și a marginalizării va fi mai intens aplicată; liderul va fi ghidat mai mult de interesele proprii decât de interesele grupului.

Tactica „divide et impera” este deci nu antică, ci arhaică, anterioară apariției speciei umane. Iar leadershipul tribal al oamenilor constituie o expresie a unor instincte ierarhice moștenite evolutiv, numai că abil adaptate la condițiile vieții sociale moderne.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *