Narcisiștii și aroganții care ne conduc

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Multor lideri politici le este caracteristic un narcisism accentuat, uneori aproape patologic. Există şi un termen clinic – Tulburare narcisistă de personalitate pentru cazurile morbide.

Narcisiştii sunt exagerat de preocupați de propria lor persoană, ei adoră apariţiile în public, la TV, pe scenă. Ei vor să deţină puterea, să fie lăudaţi şi adulaţi, îşi atribuie o importanţă hiperbolizată, iar în lipsa atenţiei cuvenite, cad în depresie, devin invidioşi şi răzbunători.

Cam 1% din populaţie suferă de Tulburarea narcisistă de personalitate, dar în rândul liderilor politici, în rândul artiştilor şi al directorilor de companii, procentajul este de câteva ori mai mare. În ultimele decenii se înregistrează o proliferare dramatică a personajelor politice cu o asemenea trăsătură de personalitate.

Dacă analizăm bine, nu ne va fi dificil să identificăm politicieni narcisiști și în rândurile clasei noastre politice; e plină țara de lideri și liderași care aplică tot felul de artificii și trucuri de promovare pentru a fi mereu în vizorul public și pentru a consolida temelia unui propriu „cult al personalității”.

La drept vorbind, narcisismul, într-o formă sau alta, este omniprezent în viața umană. Creațiile artistice, precum și cele științifice ar fi fost mult mai puține și mai modeste dacă la originea lor nu ar fi stat o dorință sănătoasă de afirmare a autorilor. Astăzi lumea a devenit foarte creativă fiindcă și oamenii au devenit mult mai ambițioși să-și facă un nume, să primească laude, aplauze și satisfacție de la roadele muncii lor.

Însă e cu totul altceva când narcisismul și dorința de afirmare se transferă pe teren politic și ideologic; acolo ambițiile unor indivizi pot avea consecințe periculoase pentru zeci de milioane de oameni. Și așa ceva se întâmplă mult mai des decât ne închipuim.

Despre Osama bin Laden (considerat teroristul mondial nr.1 la începutul secolului XXI) psihologii spuneau că ar fi suferit de un „narcisism malign”, asociat cu trăsături paranoide, înclinații antisociale și o agresivitate distructivă. În realitate, Osama bin Laden era nu atât un fundamentalist religios gata să-și sacrifice viața în vreun act de martiraj, cât mai curând un narcisist care a exploatat fundamentalismul islamic în serviciul propriilor ambiții de afirmare și glorificare.

narcisism osama

Erijându-se într-un mesia contemporan al Islamului, Osama bin Laden a urmărit de fapt venerarea sa și în timpul vieții, și post-mortem. Atâția alți lideri au avut și au motivații asemănătoare în acțiunile lor; iar pentru a-și satisface ambițiile, ei au acceptat și calea conflictelor, a conflictelor cu orice preț… pentru alții.

Și despre președintele american Donald Trump există opinii că ar manifesta un narcisism pronunțat. Profesorul Mark Stein de la Universitatea din Leicester (Anglia) susține că mai multe trăsături ale personalității lui Trump confirmă această supoziție.

Lui îi place să-și afișeze luxul în care trăiește, să creeze o impresie de grandoare, își etalează numele pe proprietățile sale, nu ezită să menționeze în mod repetat că ar avea „gene bune” și că e deosebit de talentat, are o închipuire excesiv de înaltă în privința propriilor capacități de a înțelege realitățile politice globale și de a schimba lumea, se consideră o mare celebritate, respectiv se consideră superior celorlalți, se arată a fi răzbunător din fire.

În fine, conchide Mark Stein, pretențiile și ambițiile lui Trump sunt mai mari decât abilitățile și cunoștințele sale reale și acest decalaj considerabil între iluzie și realitate i-ar putea crea dificultăți ca președinte al SUA și ar putea cauza diverse crize de politică internă sau externă.

Este interesant că narcisismul este într-o măsură mai mare caracteristic pentru bărbați decât pentru femei (nu întâmplător personajul mitic Narcis a fost bărbat). În cadrul unui studiu vast, care a prelucrat datele acumulate timp de trei decenii despre 475 000 de persoane, s-a constatat că bărbații sunt considerabil mai narcisiști, și, în asociere cu această trăsătură de caracter, se comportă mai puțin etic, îi exploatează pe alții, sunt mai agresivi. Totodată, bărbații narcisiști sunt mai încrezuți în sine, își impun autoritatea, au tendința de a se afirma ca lideri, pentru a ajunge sus, în funcții de putere.

Din cauza dorinţei puternice de afirmare, personalităţile narcisiste sunt foarte tupeiste în atingerea scopului. Dorinţa de afirmare este combustibilul lor. De dragul afirmării, narcisiştii vor să fie mai mult decât par în realitate. Ei merg la risc, sunt foarte dinamici, neobosiți în muncă, pot fi foarte persuasivi şi şarmanţi. Însă ei sunt practic lipsiţi de empatie şi sunt şi foarte egoişti, machiavelici, insaţiabili financiar, comit fraude.

Liderii megalomani servesc nu atât interesele societăţii, cât interesele personale; se servesc pe sine. Este ilustrativ în acest sens un banc, care descrie exact natura narcisiştilor. „– De câţi narcisişti e nevoie pentru a schimba un bec? – De unul. El ţine becul, iar lumea se învârte în jurul lui”.

La mulți oameni politici este pus în evidenţă și aşa-numitul Sindrom al aroganţei (Hubris Syndrome), o trăsătură negativă, dar foarte proeminentă la cei care deţin puterea. Acest sindrom, identificat la preşedinţi americani, la premieri britanici, la alţi numeroşi politicieni, explică promptitudinea cu care ei au luat decizii rapide bazate pe puţine evidenţe, au acţionat ferm în condiţii de vid informaţional, şi-au impus vrerea în pofida circumstanţelor şi a riscurilor.

Liderii care suferă de acest sindrom se autocomplac, privesc lumea ca pe un teren de afirmare personală şi autoglorificare, au patima prezenţei în public, se consideră trimişi ai sorţii, se asociază cu divinitatea, se simt capabili de orice, se comportă ca şi cum ar fi rupţi de realitate.

Cercetătorii consideră că Sindromul aroganţei este o trăsătură dobândită, care apare odată cu posedarea puterii şi poate dispărea complet sau parţial după ce politicianul nu se mai află în funcţie. La propriu, puterea este ca un declanşator (trigger) pentru unele transformări la nivel de fiziologie a creierului; sunt implicaţi neurotransmiţătorii dopamina şi serotonina care afectează senzaţiile psihologice ale individului.

Tot aceste transformări neurofiziologice explică de ce puterea este atât de râvnită de cei care au gustat-o. Se cunoaşte că dopamina este un neurotransmiţător numit şi „hormonul fericirii”; ea creează o senzaţie de maximă satisfacţie. Oamenii devin dependenţi de putere, vor să revină la putere, pentru că devin dependenţi de dopamină. Cu alte cuvinte, puterea acţionează ca un drog şi schimbă psihicul uman. Majoritatea celor care vin la guvernare cad pradă acestor stări psihologice aproape clinice. Aşa că dictonul „puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut” este cât se poate de valid în plan ştiinţific.

Prin optica acestor constatări ştiinţifice înțelegem de ce oamenii care obţin funcţii înalte pe termen îndelungat par rupţi de realitate şi iau decizii eronate. Aşa apar dictaturile. Iată de ce în majoritatea statelor democrate se permit nu mai mult de două mandate prezidenţiale consecutiv.

narcisism obama

Unii analişti americani, cum ar fi Lawrence Summers, ex-ministru al finanțelor al Statelor Unite, consideră că până şi două mandate prezidenţiale sunt prea multe. Summers susţine că în SUA al doilea mandat prezidenţial întotdeauna a fost dificil şi pentru preşedinte, şi pentru ţară; el aduce drept exemplu guvernările lui George Bush Jr., Clinton, Reagan, Nixon, Eisenhower, Truman.

Majoritatea celor mai importante decizii ale acestor președinți au fost luate de ei în timpul primului mandat, iar al doilea termen a fost adesea marcat de scandaluri şi eşecuri. În plus, în timpul primului mandat, președinții, în loc să propună politici îndrăzneţe cu impact de durată, se concentrează pe teme populiste, pentru a fi realeși.

Bineînţeles că în al doilea mandat demnitarii intră şi cu o altă psihologie, sunt mult mai narcisiști, mai aroganţi şi mai încrezuţi în preeminenţa propriilor decizii şi acţiuni. E suficient să privim atent la mediul nostru politic pentru a ne convinge cât de răspândite sunt asemenea cazuri.

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *