Psihologia de carnivor: de ce ne place vânătoarea și cruzimea

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Înainte de apariția omului modern, primii hominizi confecționau arme primitive și practicau vânătoarea şi omorârea altor specii de animale. În paralel, practicile vânatului erau aplicate și în raport cu alte grupuri de hominizi, considerați pradă sau rivali. Așa, pe parcursul mileniilor, s-a dezvoltat o bază hormonală, neurobiologică şi anatomică pentru omor, s-a dezvoltat o ”psihologie de carnivor”.

Comportamentele de hăituire și atac, consumul de carne, au schimbat profund psihologia strămoșilor noștri ancestrali: primatele erbivore temătoare au evoluat în hominizi carnivori și agresivi. Vânarea altor animale a devenit nu doar o sursă de hrană, ci şi o sursă de satisfacţie, ea provoca plăcere masculilor implicaţi.

Înțelegem așadar că vânătoarea şi consumul de carne au avut un rol fundamental în evoluţia comportamentului uman; ele ne-au propulsat către ceea ce suntem astăzi. Omul s-a hrănit cu carne și a omorât, pentru a putea supravieţui în savana nemiloasă, devenind, ca urmare a acestei strategii, animalul a cărui istorie ulterioară este alcătuită din violenţă, cuceriri şi vărsare de sânge.

Anume reminiscenţele acelei „psihologii de carnivor“ explică de ce până în prezent vânătoarea este considerată un sport şi o plăcere pentru bărbaţi; de asemenea, e de înţeles de unde vin rădăcinile pasiunii bărbaţilor pentru lupte, pentru scene violente şi agresiune inter-grupală. Până și astăzi, societăţile de vânători-culegători cultivă „psihologia de carnivor“ la bărbaţii tineri, ceea ce reprezintă un model ritualic universal. Cruzimea noastră este și ea o reflectare a acelei psihologii primitive.

Psihologul Victor Nell, din Africa de Sud, afirmă că cruzimea umană îşi are originea în istoria de prădător a hominizilor, începând cu Homo erectus. Cruzimea a reprezentat o formă de adaptare la comportamentul de prădător, a facilitat vărsarea de sânge şi omorârea pradei. S-a creat o relaţie de întărire reciprocă: cruzimea a permis rezolvarea problemelor de dobândire a hranei proteice, de apărare a teritoriului şi de reproducere, iar satisfacerea acestor nevoi comportamentale a asociat înseşi actele de cruzime cu senzaţia de satisfacţie. Aşa s-au pus bazele unei neurobiologii a cruzimii, pe care am moştenit-o de-a lungul lanţului evolutiv.

Vizualizarea animalului hăituit, mişcările lui speriate, imaginea şi mirosul sângelui, sunetul strigătelor de durere şi agonie – toate aceste elemente au devenit stimuli care întăreau dorinţa de vânare şi omorâre; aşa numitul complex de stimuli durere-sânge-moarte (pain-blood-death complex), propriu şi mamiferelor răpitoare. La vederea acestor stimuli, se produce o declanaşare neuronală a agresivităţii şi a dorinţei de a maltrata şi omorî (dorinţă însoţită de o plăcere dopaminică).

Ipoteza lui Nell pare să fie într-o anumită măsură confirmată de unele cercetări de etologie a animalelor. Se cunoaște că mirosul sângelui este atractiv pentru animalele de pradă, însă recent cercetătorii suedezi au descoperit nemijlocit substanța odorizantă, o aldehidă, care oferă sângelui mirosul său metalic specific. Un test efectuat pe patru specii de animale carnivore a confirmat că ele toate sunt atrase de mirosul emanat anume de această substanță, chiar dacă e separată de sânge.

Probabil mirosul specific al sângelui a fost selectat de-a lungul evoluției ca marker pentru animalele de pradă și activează la acestea anumite reacții comportamentale. În mod asemănător, unii markeri asociați cu vânătoarea și prada au funcționat ca stimuli comportamentali pentru strămoșii noștri îndepărtați. Această moştenire arhaică explică de ce, astăzi, într-un mediu de viaţă totalmente diferit de cel al epocii de piatră, noi avem plăcerea de a omorî animalele, de a tortura, de a vărsa sânge, de a urmări cum sunt înjunghiaţi taurii, cum se sugrumă pe arena de lupte câinii şi gladiatorii, cum sunt executaţi criminalii şi sunt umiliţi sclavii.

Stimulii durere-sânge-moarte reactivează în noi reflexele coparticipării la vânătoare, hăituire şi omor, fie şi într-un mod virtual: ne place să privim ştiri despre crime şi accidente, ne fascinează istoriile despre războaie şi genociduri, venerăm eroii războinici, ne captivează filmele de acţiune cu bătăi şi omucideri. Şi astăzi, ca şi acum câteva milioane de ani, cruzimea produce plăcere; violenţa este excitantă şi atractivă.

Există presupunerea că în perioada societăţilor agricole războaiele intertribale s-au multiplicat deoarece ele deveniseră o formă de substitut al practicilor de vânătoare abandonate între timp. Agresiunea care era declanşată cândva în actele de vânătoare, a fost în vremurile mai noi, agricole, recanalizată pe un alt teren de exprimare – incursiunile războinice.

În articolul ”Cum consumul cărnii ne-a transformat în războinici”, am menţionat deja o teză similară: dispariţia necesităţii de a vâna (datorită dezvoltării agriculturii şi a rolului sporit revenit femeilor ca furnizori de resurse alimentare), în comun cu apariţia unor grupuri umane mai consolidate, i-a determinat pe bărbaţi să treacă de la formarea „coaliţiilor de vânători“ la formarea „coaliţiilor de războinici“ şi să transforme războiul într-o îndeletnicire de anvergură, comparativ cu luptele locale de altădată.

Însă multiplicarea cazurilor de războaie intertribale în perioada agricolă nicidecum nu înseamnă că abia atunci s-a produs „descoperirea războaielor”, cum au încercat să conchidă unii autori. Luptele şi măcelurile intertribale au existat din vremuri ancestrale, pur şi simplu în perioada agricolă, datorită unei demografii mai înalte, a sporit semnificativ numărul participanţilor la război, corespunzător a sporit numărul victimelor şi anvergura conflictelor.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

  • Cristi Sile spune:

    Am dat de curand de blogul tau, mi se pare interesant, si iata ce am sintetizat eu din cele scrise de tine, corecteaza-ma daca gresesc: Genul homo a apărut odată cu începutul pleistocenului, adică acum aproximativ 1.800.000-2.000.000 de ani în urmă. Oamenii au renunţat să mai fie vânători culegători odată cu începutul hoocenului, adică acum circa 11.000 de ani. Marea majoritate a circuitelor noastre neuronale s-au format pentru a face faţă mediului din pleistocen. Holocenul, în comparaţie cu pleistocenul fiind prea scurt, n-a avut suficient timp să formeze în creierul nostru noi circuite neuronale cu rol adaptativ. În concluzie, operăm în holocen cu un creier format să răspundă condiţiilor de mediu din pleistocen.Legat de relatiile inter-sexe, se poate deduce ca selectia sexuala pe care o practica femeile in ziua de azi, se face dupa criteriile care ne ajutau sa supravietuim acum 10-100.000 de ani si mai bine. Asta inseamna ca o mare gloata de barbati, care incearca sa cucereasca femeile cu ajutorul insusirilor psihice superioare, se afla in eroare si pot fi manipulati foarte usor, avand in vedere ca criteriile de selectie nu s-au schimbat de pe vremea cand orbecaiam prin pesteri. Gresesc pe undeva in rationamentul meu?

  • Dorian Furtuna spune:

    Salut. Merci pentru apreciere. Cam așa este, cum ai înțeles și ai descris în comentariul tău. Noi am moștenit o bună(rea) parte din instinctele și modelele comportamentale ale predecesorilor noștri, aceia au moștenit ”apucături” ale hominizilor, iar hominzii, la rândul lor, moșteniseră caracteristici fiziologie, neurologice și comportamentale de la antecesorii noștri comuni cu primatele antropoide de azi. Unele instincte s-au filtrat pe parcursul evoluției către om, dar multe totuși s-au păstrat. Trăim cu ele.

    Creierul nostru extraordinar de dezvoltat ne permite să controlăm o parte din procesele motivate instinctual, ne permite să le înțelegem și să le anticipăm.
    Dar nu ne reușește de fiecare dată. Adeseori, pierdem lupta în fața naturii noastre primitive. Iraționalul este mai influent decât raționalul. Mai ales în situații de criză.

    Și numeroase tradiții, gesturi, atitudini, emoții din zilele noastre au o temelie instincutală. Majoritatea oamenilor nu-și dau seama de acest lucru, nici măcar nu doresc să-l recunoască, să-l accepte.

    Ideea că avem o psihologie plămădită în alte timpuri, iar acum suntem nevoiți să trăim cu acea psihologie de savană/sau de cavernă este explicată și promovată de câteva științe: sociobiologia, etologia umană, psihologia evoluționistă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *