Râsul și semnificațiile sale agresive

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Gelotofobia este un cuvânt rar întâlnit, mulți dintre noi nici măcar nu l-au auzit vreodată. El descrie însă un fenomen psihologic cât se poate de interesant, care se întâlnește nu la puține persoane din societatea noastră – frica de a fi luat în râs, frica de a fi ridiculizat. Aceste persoane asociază râsul de fundal pe care îl aud (într-un local public, de exemplu) cu propria persoană, se simt stânjeniți, li se pare că au gafat, s-au făcut de rușine prin ceva. Adeseori, ele pot reacționa bolnăvicios, agresiv.

În cazul gelotofobiei, a fricii exagerate de a fi luat în râs, putem vorbi de o stare aproape patologică a persoanei, dar, la o scară mai largă, majoritatea oamenilor au fost măcar o singură dată în viaţa lor afectaţi de râsete venite din partea altor indivizi. Noi cu toții evităm momentele când am putea fi luați peste picior. Și aceasta deoarece râsete, mai ales cele ironice, sunt percepute ca un atac la persoană, ca o agresiune verbală de fapt.

Glumele şi ridiculizarea reprezintă, într-adevăr, o formă a agresivităţii indirecte. Şi copiii (încă de la vârsta de doi ani), şi adulţii vor lua cu uşurinţă în derâdere vreun coleg care a comis o stângăcie sau s-a lovit accidental, indicându-i în acest fel că îi lipsește abilitatea necesară. Lipsa abilității va fi asociată și cu un grad scăzut de pregătire fizică, deci cu un nivel ierarhic mai jos al acelui individ, fapt care va fi imediat remarcat de cei din jur prin râsete. Râsul are, deci, o funcţie de competiție și control ierarhic şi de stabilizare a relaţiilor intragrupale.

„A râde de cineva are cu siguranţă o motivaţie agresivă. Faptul este resimţit şi de cel care constituie ţinta râsului. În acelaşi timp, reacţia agresivă colectivă a râsului, care este de altfel molipsitor, contribuie la apropierea membrilor grupului”, explică etologul austriac Eibl-Eibesfeldt. La origine, râsul a apărut ca o variaţie mimică a intenţiei de a muşca; râsul a ritualizat muşcarea, a fost ca o „figură de joc”. Iar emisiile sonore ritmice ale râsului tot au avut iniţial o funcţie agresivă; maimuţele, de exemplu, emit asemenea sunete când hăituiesc un individ străin grupului.

La oameni, râsul a devenit un mijloc şi un semnal de coalizare; membrii unui grup râd împreună pe seama cuiva (pe seama unor indivizi din bancuri, anecdote, povestiri, sau din imediata apropiere). La nivel psihologic, râsul încă păstrează conexiunile sale originale şi serveşte astăzi inclusiv pentru descărcarea agresivităţii sau pentru detensionarea stărilor conflictuale. Concluziile recente ale cercetătorilor limbajului non-verbal confirmă relaţia strânsă între râsete şi reacţia de agresiune; zâmbetul şi râsul îşi au originea în mimicile şi sunetele produse în timpul contactelor fizice dintre animale. Aceeaşi origine o au numeroase gesturi din comunicarea umană.

Profesorul britanic Sam Shuster a descoperit pe pielea proprie relația strânsă dintre umor și agresivitate, transformându-și experiența într-un studiu antropologic veritabil. După ce s-a pensionat, profesorul a decis să învețe să meargă pe… unicicletă (bicicletă cu o singură roată). El s-a antrenat câteva luni acasă, pentru a învăța să-și țină echilibrul, apoi a ieșit pe stradă. Reacția vie și necontenită a trecătorilor l-a și făcut pe Shuster să studieze modelele comportamentale cât se poate de stereotipe și predictibile ale acestora. Timp de un an, el a monitorizat atent reacția a peste 400 de indivizi. Doar 5% dintre acestea nu au manifestat niciun interes (din rândul indiferenților făceau parte bătrânii și unele adolescente).

Primul lucru pe care l-a remarcat profesorul a fost modul total diferit în care reacționau reprezentanții diferitelor sexe. Astfel, 95% dintre femei manifestau interes față de apariția unicicletei și îl încurajau pe bărbatul ciclist cu strigăte de aprobare. La fel procedau însă numai 25% dintre bărbați, iar restul 75%, adică majoritatea copleșitoare, îl luau peste picior pe ciclist, îl abordau cu glume sarcastice sau pur și simplu râdeau deschis pe seama lui. Frecvent, i se strigau în urmă glumițe de genul: ”ai pierdut o roată”, ”ai pierdut o jumătate din bicicletă”, ”te-ai gândit să lucrezi la circ?”, după care urmau râsetele.

Shuster a observat și o diferență a reacțiilor în funcție de vârstă. Cei mai caustici s-au dovedit a fi bărbații tineri aflați la volanul mașinilor, care făceau manevre periculoase și îl huiduiau. În timp ce adolescenții (de la 11-13 ani) s-au comportat cel mai agresiv în plan fizic, hărțuindu-l nu doar verbal sau prin gesturi, ci lovind în ciclist cu mingea, aruncând cu o piatră sau uneori încercând chiar să-l dezechilibreze pentru a-l face să cadă. Bărbații mai maturi zâmbeau ironic cu colțul gurii și se limitau la niște glumițe. Este evidentă influența factorului hormonal și a celui neurobiologic în generarea acestor tipuri diferite de reacții.

Una din concluziile lui Shuster este că apariția unui stimul neașteptat, cum este unibicicleta, a provocat din partea trecătorilor niște reacții aproape incontrolabile, pe care aceștia nu le-ar fi afișat în cazul unor stimuli obișnuiți. Iată de ce acest experiment social a reușit să scoată la iveală un set vast de trăsături, care, în alte condiții, ar fi fost inhibate de către oameni. O altă concluzie este că glumele, strigătele și replicile ironice, reprezintă, într-adevăr, un substitut al agresiunii fizice. Umorul derivă din agresivitate și caracterul lui este influențat de sexul și starea hormonală a individului.

Noi înțelegem instinctual elementul agresiv, ofensator al umorului caustic. Mimica, gesturile, tonalitatea vocii celui care ne ia în derâdere subliniază conținutul sarcastic sau ironic al mesajului verbal. Ironia, ca formă a derâderii, este în mod expres percepută drept atac la persoană şi de nenumărate ori a servit ca motiv al unor încăierări fizice serioase, precum şi a omorurilor. În unele cazuri, când sunt vizate colectivități etnice sau religioase, se poate ajunge la violenţe şi situaţii de război.

Cu titlu de exemplu tragicomic, voi prezenta subiectul războirii dintre două triburi din Papua Noua Guinee; în noiembrie 2010 reprezentanţii tribului Wamena au atacat tribul Yoka pentru că ultimii utilizau ca rington la telefoanele lor mobile o melodie reggae percepută de tribul Wamena drept jignitoare. Wamena a decis să-şi restabilească onoarea pe calea forţei şi a dat lovitura: în rezultatul atacului mai multe persoane au fost rănite, iar zeci de case şi motociclete au fost incendiate. Pe seama demnităţii colective şi a statutului social deci nu este de glumit, iar dacă e de glumit, să ne aşteptăm la reacţii furibunde.

Să ne mai amintim de „scandalul caricaturilor”, din 2005, care a tulburat ordinea publică şi a pus serios pe gânduri factorii de decizie nu doar din Europa, ci din întreaga lume. La 30 septembrie 2005 ziarul danez „Jyllands-Posten” publicase douăsprezece imagini caricaturale ale prorocului Mahomed, stârnind din partea întregii lumi musulmane un val de reacţii furibunde peste aşteptări, revărsate în acţiuni de protest de amploare în mai multe ţări arabe, soldate cu incendierea ambasadelor Danemarcii, boicotarea produselor daneze, o criză gravă în raporturile dimplomatice şi un conflict internaţional fără precedent, cu implicarea unui număr record de ţări.

Peste 50 de oameni au murit în circumstanţe legate într-un mod sau altul de „scandalul caricaturilor”; iar talibanii afganezi au oferit un premiu de 100 kg de aur pentru cei care-i vor omorî pe autorii caricaturilor, care până în prezent se află sub ameninţarea cu moartea.

Să ne amintim și de execrabilul atac terorist asupra jurnaliștilor de la ziarul satiric Charlie Hebdo, din Paris. La 7 ianuarie 2015, doi teroriști islamiști au împușcat mortal 12 oameni în incinta sediului ziarului și au rănit alte câteva persoane într-un act de răzbunare pentru caricaturile în adresa profetului Mahomed.

„Scandalul caricaturilor” și actul terorist ca răspuns la ironie și blasfemie au demonstrat nu doar limitele toleranţei musulmanilor sub aspect religios, ci și reacția extrem de bolnăvicioasă pe care o poate trezi derâderea; ea este percepută ca un act de agresiune, ca o provocare directă și adeseori trezește un răspuns agresiv fizic.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *