Războaiele preistorice: au existat sau nu?

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Războiul nu este un produs al civilizării, mai curând civilizaţia este un produs al războiniciei. Oamenii şi-au dezvoltat abilităţi specifice şi au creat primele instituţii sociale sub impactul unei vieţi trăite în permanentă primejdie, în ciocniri intertribale şi lupte pentru supravieţuire. Agresivitatea intergrupală este o trăsătură pe care am moştenit-o de la hominizii predecesori, iar specia Homo sapiens a ştiut să dezvolte foarte repede deprinderi de organizare a luptelor şi războaielor, inclusiv a măcelurilor în masă, care au predeterminat profilul întregii noastre istorii, până în epoca contemporană. Războinicia este parte a preistoriei noastre; iar omul „în stare naturală“ nu a fost nici pe departe blând şi paşnic, cum îşi închipuia Jean-Jacques Rousseau în filosofările sale.

Viziunea rousseauiană asupra unui trecut paşnic şi paradisiac este totuși încă împărtăşită de unii cercetători, care consideră că conflictele interumane şi războaiele au lipsit la etapele primare ale antropogenezei, acestea fiind un produs mai târziu, un derivat al civilizării, al împroprietăririi şi al educaţiei sociale.

Această teză a fost, bunăoară, susţinută de un studiu privind incidenţa omuciderilor în comunităţile contemporane de vânători-culegători. Autorii studiului, cercetători finlandezi, Douglas Fry și Patrik Söderberg, au investigat 148 de cazuri de agresiune şi omor din 21 de triburi de aborigeni şi au constatat că majoritatea omuciderilor se produc în cadrul tribului (pe motiv de răzbunare şi concurenţă pentru femei), şi doar 22% de omucideri se produc în cadrul luptelor intertribale. De aici, autorii concluzionează, în mod eronat, că agresivitatea intertribală şi războaiele, în fond, reprezintă un comportament nou, care a apărut abia odată cu revoluţia neolitică, dezvoltarea agriculturii şi formarea societăţilor complexe, ierarhic structurate. Ei au dedus asta din faptul că au înregistrat mai multe omoruri în triburi decât între triburi.

Criticile faţă de concluziile finlandezilor nu au întârziat să apară, fiindcă există mai multe obiecţii atât faţă de metodologia aplicată (datele au fost colectate în baza istorioarelor despre viaţa acelor triburi), cât şi faţă de interpretarea unilaterală şi greşită a rezultatelor obţinute. În primul rând, în lume trăiesc numeroase alte triburi, intens implicate în războaie intertribale, cu un procentaj înalt al victimelor umane (exemplul acestora nu fusese luat în calcul de finlandezii Fry şi Söderberg). În al doilea rând, autorii au evaluat doar relatările etnografice din ultimele câteva secole – o perioadă relativ stabilă în plan climatic, fără a atrage atenţia la datele arheologice vechi, din timpurile instabile, care pot schimba cardinal tabloul privind situaţia conflictogenă.

În al treilea rând, în condiţiile contemporane, multe dintre triburile studiate nu se mai află în situaţia de a se război, fiindcă au dispărut temeiurile de altădată şi nici nu au posibilitatea să o facă, dacă ar dori (deoarece doar autorităţile statului pe al cărui teritoriu se află triburile au libertatea de a face uz de armă şi violenţă). Iată de ce frecvenţa războaielor între ele s-a redus. Iar faptul că se produc omucideri în interiorul tribului e o dovadă de „patologie socială”. În mod firesc, rata omuciderilor intratribale trebuie să fie foarte joasă; pur şi simplu agresivitatea care în vremurile de demult se revărsa în adresa indivizilor străini, astăzi se acumulează şi este declanşată în interiorul tribului natal.

Studiul citat a produs aşadar o senzaţie efemeră; concluziile de fond au fost eronate. Inconsistenţa tezei despre „pacifismul” oamenilor primitivi este mai ales relevată de numeroasele studii de arheologie şi paleontologie. În rândurile ce urmează voi prezenta un set vast de date ştiinţifice, care dovedesc că agresivitatea umană şi războinicia nu sunt o „invenţie culturală”, ci un dat natural, pe care l-am moştenit de la predecesorii noştri hominizi şi care a marcat evoluţia noastră de la începuturi până în prezent.

Din perioadele Paleoliticului (între 2,6 mln. şi 10 mii de ani) şi Mezoliticului (între 10 mii şi 5 mii de ani î.e.n.) s-au păstrat cel puţin trei categorii de dovezi privind răspândirea violenţei războinice: 1. diverse rămăşiţe ale victimelor omuciderilor; 2. picturi înfăţişând ciocniri dintre grupuri umane; şi 3. existenţa armelor. Datele arheologice care atestă războinicia de acum câteva zeci şi sute de mii de ani sunt de o evidenţă covârşitoare.

Unul dintre primii cercetători care a demonstrat existenţa violenţei în comunităţile umane preistorice a fost paleontologul australian Raymond Dart. El este autorul teoriei „războiului preistoric“, mai mult cunoscută ca Teoria Maimuţei Ucigaşe (Killer Ape Theory), prin care dezvoltă ideea că violenţa a reprezentat o caracteristică distinctă a strămoşilor omului, marcând crucial evoluţia speciei şi gâsindu-şi în prezent expresia în conflicte interumane şi războaie.

Analizele antropologice, în baza studierii craniilor de australopiteci şi pitecantropi, au certificat existenţa violenţei intraspecifice înca acum câteva milioane de ani; cea mai mare parte a vătămărilor provin din acte agresive, efectuate cu arme primitive. Potrivit lui Dart, predecesorii oamenilor se deosebeau de alte maimuţe prin faptul că erau ucigaşi consacraţi; iar omul a moştenit „motivaţia genetică de a ucide“ („genetic drive to kill“), concluziile lui Dart fiind probate şi de alţi cercetători. Însăşi cultura fabricării uneltelor ar fi fost un rezultat al manevrării primelor arme primitive.

Există o ipoteză că grosimea foarte solidă a craniului la specimenii Homo erectus (de acum 1,5 mln. ani) s-ar fi format sub influenţa selecţiei naturale cu scopul de a proteja creierul de loviturile puternice pe care aceşti hominizi şi le administrau în cadrul luptelor; îngroşarea bolţii craniene ar fi reprezentat o adaptare necesară supravieţuirii. În cadrul unei cercetări care a investigat 158 de răni ale oaselor provenite din Paleolitic, Mezolitic şi Neolitic s-a constatat că majoritatea fracturilor de craniu au fost cauzate de topoarele de piatră, iar oasele şirei spinării şi ale braţelor aveau răni provocate de săgeţi.

Totodată, trebuie să avem în vedere că, potrivit statisticii rănilor cauzate de săgeţi, numai fiecare a zecea săgeată lasă semne în ţesutul osos (care ulterior pot fi identificate de cercetători); restul săgeţilor nimeresc şi afectează ţesuturile moi ale organismului. Deci rănile de pe oseminte reflectă doar o mică parte a traumelor suportate de diferitele specii de hominizi de pe urma agresiunilor reciproce. În imaginea alăturată este prezentat craniul unei femele din specia Paranthropus robustus, denumită „Eurydice“, care a trăit acum aproximativ 1,5-2 mln. de ani. După aparenţe, craniul a fost spart cu un obiect tare, probabil în cadrul unei scene violente din acele timpuri.

euridyce

Craniul unei femele din specia Paranthropus robustus, denumită “Eurydice”, descoperit în 1994 de Andre Keyser, în peştera Drimolen din Africa de Sud.
Sursa: http://www.britannica.com/EBchecked/media/73000/Lower-jaw-of-Orpheus-and-near-complete-skull-of-Eurydice

Există şi cranii foarte vechi de Homo sapiens cu urme de lovituri. În 2014 au fost publicate imaginile tridimensionale ale unui craniu spart de copil din Paleolitic, care a trăit acum 100.000 de ani în regiunea Galileei. Cercetătorii care au făcut o analiză minuţioasă a craniului susţin că crăpătura din craniu este rezultatul unei lovituri violente, posibil o consecinţă a unui act de omucidere. Curios că minorul a fost înmormântat cu respectarea unor ceremonialuri, pe piept avea puse două coarne de cerb, ceea ce vorbeşte despre originea foarte timpurie a reprezentărilor şi ritualurilor religioase la oamenii preistorici.

Craniul unui copil de Homo sapiens, din Paleolitic, cu urme ale unei lovituri violente. Descoperit în regiunea Galileei, din Orientul Apropiat.
Sursa: Coqueugniot et al., 2014;
http://www.sciencedaily.com/releases/2014/07/140723141714.htm

O altă categorie de dovezi sunt picturile murale care datează din Paleoliticul târziu, descoperite în peşterile din Europa de Vest (Franţa, Spania, Italia); ele înfăţişează oameni omorâţi cu săgeţi şi alte proiectile. Grota Vallorta (în Albocater, Spania), cu imagini picturale din Mezolitic, conţine scene vădite de omucidere cu utilizarea armelor, ceea ce reprezintă o mărturie lăsată de oamenii primitivi înşişi despre luptele interumane care s-au produs într-o epocă ce a precedat legendele, basmele şi miturile. Războaiele preistorice au existat. “Aşadar, oamenii s-au ucis şi în timpurile vechi! Unde să mai căutăm paradisul?”, se întreabă retoric unul dintre cercetătorii acelor picturi.

Americanul Keith F. Otterbein, profesor de antropologie la Universitatea din Buffalo, fiind preocupat să depisteze originile violenţei umane, ajunge la concluzii aproape identice cu ale cercetătorilor menţionaţi mai sus –, primele forme de manifestare a agresivităţii la hominizi datează de acum peste două milioane de ani. Violenţa atingea cota maximă de manifestare şi culmina cu omorârea altui specimen atunci când se intersectau indivizi aparţinând unor grupuri diferite, altfel zis, atunci când se intra în contact cu străinii, care, fiind deosebiţi prin aspect, forme de comunicare şi comportament, erau percepuţi ca altă categorie de fiinţe. Încă de atunci am moștenit o reacție agresivă față de reprezentările diversității, față de alte rase, fenotipuri și comportamente umane.

(va urma)

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

  • jean78 says:

    Dupa parerea mea razboaiele au dus la evolutia omului ,fara razboi omul nu evolua … ex. sa presupunem ca lupta armata A cu armata B … si castiga armata A si supravetuiesc 10% … cei 10 % au acces la cele mai frumoase femei din comunitate si tot odata duc gena mai departe … popoare care nu au luptat gen china , india au ramas in urma … iar popoare ca rasa anglo-saxona care au luptat tot timpul domina lumea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *