Relația dintre psihopatie și agresivitate

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Un accident la locul de muncă s-a soldat cu o traumă oribilă pentru Phineas Gage, un simplu muncitor american din sec. XIX – o bară de fier îi străpunsese craniul complet, de sub orbita stângă până în vârful cutiei craniene. Dar, în ciuda acelei traume deosebit de serioase, Gage a supravieţuit şi şi-a păstrat perfect intacte capacităţile intelectuale. Ceea ce s-a schimbat însă în mod radical a fost factura sa emoţională, el devenind agresiv şi cu un comportament dezechilibrat, inadecvat în cadrul relaţiilor sociale.

Cazul lui Gage a demonstrat într-un mod de-a dreptul ilustrativ rolul anumitor zone ale creierului în asigurarea controlului emoţional, iar investigaţiile de mai târziu ale neurobiologilor au arătat că la Gage fusese afectat cortexul prefrontal, exact acea zonă care e subdezvoltată şi la o bună parte dintre delincvenţi.

Iată deci încă un element din puzzle-ul despre agresivitate care nu poate fi omis – impactul leziunilor şi patologiilor la nivel de creier în geneza unor forme de comportament extrem de violent. Anumite modificări neuropatologice în sistemul nervos central – așa-numitele schimbări de substraturi, în special leziuni cerebrale și neoplasme, afecţiunile organice, precum şi tulburările de metabolism – pot duce la abateri grave în funcţionarea sistemelor comportamentale, motivaționale și emoționale. Multe dintre aceste sindroame prezintă un tablou clinic în care agresiunea, variind de la iritabilitate sporită și furie la atacuri violente, este un simptom tipic.

Una din concluziile la care s-a ajuns pentru a explica legătura dintre patologiile neurologice şi agresivitate este că abaterile morfo-fiziologice afectează mecanismul neural denumit „atacă sau fugi” („fight or flight”), responsabil de comportamentul agresiv instinctual; respectivul mecanism este dezechilibrat şi răspunsurile impulsive devin incontrolabile. De asemenea, a fost subliniat rolul important al reacţiilor de frică paranoidală în calitate de inductor al agresivităţii. De aici, agresivitatea cu caracter patologic pare să reprezinte un epifenomen al multor sindroame neuro- şi psihopatologice.

Johan van der Dennen este unul dintre autorii care a prelucrat un volum imens de literatură de specialitate şi a prezentat un tablou exhaustiv privind rolul patologiilor neurologice în declanşarea agresiunii, din care reiese că acestea sunt proprii în special pentru bărbaţi. Pornind de la datele acumulate, o serie de cercetători au presupus că agresivitatea umană reprezintă de cele mai multe ori o formă de comportament agonistic maladaptiv, un simptom patologic care trădează existenţa unor abateri de sistem la nivel neural, neurobiologic.

Alţii au propus să se facă diferenţă între agresiune, ca formă de comportament adaptiv (justificat din punct de vedere evolutiv), şi violenţă, care ar fi o manifestare patologică (care compromite succesul social al individului).

Diverse studii recente par să subscrie la utilitatea clasificării violenţei patologice într-o categorie aparte, care are mai puţin de-a face cu instinctele adaptative, ci mai curând ţine de o deviere vădită de la norma comportamentală. Asasinii în serie, sadicii, psihopaţii şi alte categorii de indivizi cu o predilecţie deosebită spre acte de cruzime reprezintă un procentaj nesemnificativ din întregul populaţiei, cruzimea lor exagerată este o excepţie de la regulă, reprezentând o patologie în raport cu adaptarea firească a indivizilor umani spre combativitate, pe care am descris-o în capitolele precedente.

În cadrul unui studiu din Marea Britanie, au fost chestionaţi 4 664 de bărbaţi din două cartiere problematice ale Londrei şi s-a constatat că 1 272 (27,3%) dintre ei au aplicat violenţa fizică față de alţi oameni şi au participat la bătăi stradale. Dintre aceștia doar 108 indivizi (2,1% din total) au fost membri ai bandelor, care săvârşeau crime mult mai serioase. Din acei 108 bandiţi, 85,5% s-au dovedit a fi sociopaţi, două treimi din ei erau alcoolici, mai mult de jumătate – narcomani. Fiecare al patrulea criminal fusese diagnosticat cu psihoze, aproape 60% dintre ei aveau tulburări anxioase.

psihopat

Deci, tabloul statistic vorbeşte de la sine despre starea psihică a celor implicaţi în infracţiuni şi acte criminale grave. Ei nu sunt foarte mulţi la nivel de societate, iar motivaţia lor are un substrat patologic vădit. Dar lucrurile sunt mult mai complicate şi mai interesante dacă le privim în profunzime.

Psihiatrul criminalist rus Aleksandr Bukhanovski, specialist în genetica disfuncţiilor psihice (el este cel care le-a ajutat organelor de drept sovietice să-l identifice pe odiosul ucigaş în serie Andrei Chikatilo), susţine că înclinaţiile patologice spre violenţă şi omucidere sunt, mai întâi de toate, condiţionate de structura şi specificul funcţionării creierului individului. În caz că sunt afectaţi centrii responsabili de coordonarea comportamentelor instinctuale, se pot produce devieri esenţiale de la norma comportamentală şi apar atitudini profund antisociale.

De regulă, asemenea caracteristici ale funcţionării creierului se formează până la naştere, determinând, într-un fel, predispunerea individului spre acţiuni violente. Dar deformările la nivel de creier se pot produce şi în urma unei traume cranio-cerebrale postnatale, când pruncul se loveşte cu capul, traumatisme localizându-se la nivel de creier.

Dacă e să facem trimitere la relaţia directă, justificată din punct de vedere evoluţionist, dintre violenţă şi masculinitate, e curios că, în conformitate cu statistica psihiatrică, în rândul femeilor asasini în serie practic nu există. În opinia lui Bukhanovski, „asasin în serie e întotdeauna bărbatul”, iar „femeia-asasin în serie este un non-sens”. În puţinele cazuri, de excepţie, când asasini în serie au fost femei, ele se dezvoltaseră de timpuriu ca transsexuale, deci aveau „creier de bărbat”.

Constatăm din nou că agresivitatea, violenţa, combativitatea sunt trăsături mai curând proprii bărbaţilor, această particularitate fiind determinată genetic şi pusă în evidenţă la nivel de funcţionare a creierului. Tocmai de aceea, anume bărbaţii sunt cei mai susceptibili de a manifesta o agresivitate patologică, ca rezultat al unor devieri structurale sau fiziologice cerebrale.

Cu opinia lui Bukhanovski privind modificarea structurilor creierului la asasini corelează studiile efectuate în mod independent de către psihofiziologul american Richard Davidson şi colaboratorii săi de la Universitatea Wisconsin-Madison, care au utilizat metoda tomografiei computerizate. Supunând analizei tomografice creierii a peste 500 de asasini condamnaţi, Davidson a remarcat la ei o serie de devieri de la norma medicală; în special au ieşit în evidenţă zonele creierului afectate la nivel frontal şi temporal (aproape ca în cazul lui Phineas Gage). Anume acestea sunt zonele responsabile de echilibrul psihic, în care se formează strategiile comportamentale.

Alte zone care indică abateri de la normă sunt aşa-numiţii ventriculi ai creierului, aflaţi mai în profunzime. La potenţialii asasini ei sunt vizibil mai mari, ocupând spaţiu din contul (citeşte în detrimentul) substanţei cenuşii din jurul lor. Importanţa cortexului orbito-frontal în medierea anxietăţii a fost demonstrată şi în alte cercetări cu participarea lui Richard Davidson, în care s-a descoperit rolul de mediator al acestei regiuni a creierului în formarea temperamentului la primate.

În aceeaşi cheie, neurobiologul german Gerhard Roth susţine că la majoritatea criminalilor (asasini, violatori, tâlhari) regiunea creierului din lobii frontali, responsabilă de empatie şi compasiune, nu este funcţională; Roth a denumit această regiune „zona răului”, deoarece aici îşi au originea cele mai abominabile acte săvârşite de psihopaţi.

Mai mult, la vederea durerii suportate de alţi oameni, la criminalii psihopaţi se activează zona creierului numită striatum ventral, responsabilă de procesele de recompensare prin eliminarea de dopamină; această zonă este numită şi „centrul plăcerii” sau „centrul aventurii”. Cu alte cuvinte, psihopaţii au o plăcere fiziologică reală de la chinurile altora; ei nu sunt empatici, ci sunt sadici prin însăşi neurobiologia lor. La nivel de populaţie, există cam 1% de asemenea oameni; în schimb, în închisori concentraţia lor e de 23%.

Un alt experiment, efectuat pe deţinuţii mexicani, a arătat că într-o mare măsură comportamentul delincvent depinde şi de funcţionarea cortexului cingulat anterior (anterior cingulate cortex), o zonă a creierului responsabilă de controlul emoţiilor şi de motivaţiile intenţionate şi neintenţionate. Indivizii la care cortexul cingulat anterior este lezat îşi pot controla cu dificultate impulsurile emoţionale, manifestă un comportament dezechilibrat şi, dacă sunt delincvenţi, adeseori devin recidivişti, revenind în mod repetat între pereţii închisorii (ei recidivează de 4 ori mai des decât alţi infractori). Cercetătorii susţin că poate fi anticipat comportamentul antisocial al unor indivizi în baza studierii cortexului cingulat anterior al acestora; cei la care această zonă a creierului este afectată sunt potenţiali delincvenţi sau recidivişti.

psihopat Cikatilo

Apropo, cu privire la recidivare a fost dezvăluit un aspect foarte curios în comportamentul ucigaşului în serie Andrei Chikatilo (vezi foto de mai sus). În 2012, doi matematicieni au prezentat un model matematic al omuciderilor săvârşite de Chikatilo (acesta a violat şi a ucis 53 de femei şi copii timp de 12 ani) şi susţin că ucigaşii în serie săvârşesc omorurile cu o anumită periodicitate, numită „scara diavolului”; există o perioadă de activizare criminală, apoi urmează o pauză.

Cercetătorii presupun că în creierul ucigaşilor există nişte neuroni care le stimulează comportamentul criminal şi aceşti neuroni se activează periodic, inducând o stare psihotică incontrolabilă. Amorsarea unui singur neuron poate atrage după sine amorsarea altor câteva mii, care la rândul lor pot genera reacţii ce culminează cu psihoze. Se acumulează o tensiune care caută eliberare şi una din formele „eliberării” este pe calea crimei. Găsim aici o paralelă cu „modelul hidraulic” propus de Konrad Lorenz pentru a explica caracterul cumulativ al instinctului agresivităţii, care periodic caută forme de eliberare.

(Va urma)

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

(În carte sunt prezentate toate sursele bibliografice).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *