Rivalitatea tribală şi originea sportului

 

Nivelul de testosteron al sportivilor va fi cu atât mai înalt, cu cât echipa rivală va fi mai distantă identitar şi regional; şi, corespunzător, nivelul de testosteron e mai moderat atunci când echipele sunt din aceeaşi comunitate. Această observaţie sugerează că sportul îşi poate avea geneza în confruntările intergrupale arhaice, ceea ce poate fi foarte aproape de adevăr.

Una dintre ipotezele evoluţioniste cele mai plauzibile este că sportul de echipă ar fi o expresie a psihologiei de coaliţie (într-o altă formulare – a psihologiei tribale), de duşmănie şi competiţie între grupuri. Aceasta explică de ce în sportul contemporan este prezent un grad înalt de rivalitate intergrupală, adeseori apar manifestări xenofobe şi de teritorialitate.Explică şi de ce sportul e atât de captivant pentru bărbaţi: el simulează lupta şi oferă un teren de manifestare inofensivă pentru instinctele masculine războinice şi de teritorialitate.

În cadrul unei echipe, sau în calitate de suporter al acesteia, individul îşi poate manifesta o gamă largă de comportamente de grup, cum ar fi coparticiparea la acţiuni comune, crearea ierarhiilor şi a ritualurilor interne, identificarea cu victoriile echipei, elaborarea simbolurilor şi a ideologiei de grup, identificarea duşmanului în persoana adversarilor şi a echipelor străine etc.

Autorii ipotezei sus-menţionate susţin că ea elucidează un şir de fenomene legate de lumea sportului, care au fost observate dar insuficient înţelese mai devreme. Bunăoară, psihologia de coaliţie explică de ce anume bărbaţii sunt de regulă cei care formează galeriile fanilor şi se identifică într-o măsură mai mare cu echipele sportive. Psihologia de coaliţie, sau tribală, explică de ce gradul înalt de identificare a bărbaţilor cu echipele lor favorite creează premise pentru acţiuni agresive în raport cu echipele rivale şi fanii acestora.

Tot prin prisma acestei psihologii tipic masculine înţelegem corelarea pozitivă între aderenţa la un club de fani (la un grup sportiv) şi aprobarea declaraţiilor şi acţiunilor de război ale guvernului în raport cu un inamic; cei care sunt implicaţi într-o coaliţie masculină au o mai mare înclinaţie de a susţine şi alte acţiuni violente.

Aici remarcăm un detaliu însemnat: mai agresivi devin nu doar sportivii, ci şi participanţii pasivi la acţiunea sportivă, spectatorii. Imaginea luptei de pe teren le induce acestora o stare sporită de agresivitate, creează sentimente de afiliere cu propria echipă şi totodată accentuează linia de demarcaţie identitară faţă de jucătorii şi suporterii echipei oponente. Competiţia sportivă, într-adevăr, poate fi uşor privită ca o expresie a rivalităţii tribale, dintre „ai noştri” şi „ceilalţi”; atât între jucătorii de pe teren, cât şi între suporterii de pe tribune se desfăşoară o luptă simbolică, foarte intens trăită.

Gradul de agresivitate a spectatorilor e în creştere mai ales atunci când ei vizionează sporturi de contact, care presupun numeroase acte de violenţă, cum ar fi boxul, hocheiul. Meciurile sportive dure sau cu miză înaltă pot genera chiar şi comportamente violente în rândul spectatorilor.

Un studiu în care a fost analizată statistica a circa 140.000 de cazuri de omucideri în corelaţie cu vizualizarea meciurilor de box de top, a arătat că există o creştere semnificativă a numărului de omoruri în ziua a treia după transmiterea meciurilor. O analiză aprofundată a acestor date statistice a mai relevat o coincidenţă curioasă, şi anume faptul că, de regulă, victimele omorurilor erau din aceeaşi categorie rasială cu perdanţii meciurilor de box. E un fapt ce reconfirmă o dată în plus că manifestarea agresivităţii se înregistrează frecvent pe dimensiunea rivalităţilor identitare; iar competiţia sportivă interrasială poate oferi, în anumite contexte, modele comportamentale şi stimuli suplimentari pentru animozitate.

Alte studii, mai recente, efectuate în SUA, au arătat că circa 25% dintre bărbaţi urmăresc competiţiile sportive şi campionatele de fotbal american, iar vizionarea meciurilor sportive poate avea drept efect colateral sporirea cazurilor de violenţă domestică din partea bărbaţilor, în special dacă echipa favorită a suportat înfrângere (agresiunea fiind o consecinţă şi a frustrării).

În mod complementar cu consideraţiile prezentate mai sus, biologii evoluţionişti consideră că sportul a apărut iniţial sub formă de jocuri care dezvoltau abilităţile de vânători şi războinici ale oamenilor primitivi, iar performanţele sportive erau un indicator al gradului de pregătire a tinerilor pentru activităţile de bărbaţi maturi. În particular, sportul la origine a reprezentat o modalitate prin care bărbaţii îşi disputau prioritatea accesului la femei. Unele caracteristici proprii sportului contemporan dezvăluie caracterele adaptive ale sportului din timpurile ancestrale:

1. Sporturile populare moderne continuă să dezvolte abilităţi necesare pentru succesul în vânătoare şi război;

2. Atleţii care devin campioni obţin un statut social înalt şi un acces mai mare la femei, asemănător vânătorilor şi războinicilor de succes din vechime.

3. Bărbaţii sunt mult mai interesaţi de sport decât femeile, deoarece interesul faţă de sport e o reflecţie a interesului arhaic a masculilor de a evalua performanţele fizice ale bărbaţilor rivali;

4. Sportul devine un element cultural cu atât mai popular, cu cât bărbaţii sunt mai puţin implicaţi în acte de vânătoare şi acţiuni războinice (sportul păstrează şi simulează deprinderile oferite cândva de vânătoare şi război).

Deci sportul ca şi cum ar menţine forma de luptători a bărbaţilor în eventualitatea unor acţiuni de război; le oferă un tonus muscular şi nervos şi îi face mai dispuşi să se implice în acţiuni cu risc, implicit în acte de luptă şi agresiune.

Mai există o ipoteză interesantă privind originea interesului faţă de sport. Biologii au descoperit că maimuţele, ca şi oamenii, preferă să urmărească încăierările; iar mai târziu maimuţa-observator intră în interacţiune cu maimuţa care a suferit înfrângere în încăierare şi iniţiază procedura numită „grooming” (curăţarea reciprocă a blanei în scopuri igienice). Curios că grooming-ul (curăţarea) este efectuat cu o intensitate mai mare de către maimuţa care a suportat înfrângerea în încăierare, deci ea devine un fel de slugă pentru maimuţa-observator. Cercetătorii presupun că maimuţele-observatori încearcă să profite de starea de umilinţă şi slăbiciune a maimuţelor pierdante, pentru a le impune să se angajeze în efectuarea grooming-ului.

Nu este exclus că aceste deprinderi ale primatelor fuseseră cândva proprii şi strămoşilor noştri arhaici, iar astăzi deprinderile în cauză sunt responsabile pentru pasiunea noastră de a urmări meciurile de box, luptele, competiţiile sportive şi trivialele încăierări de stradă.; noi, la nivel inconştient, îl percepem pe individul care a suferit înfrângere ca pe un potenţial individ subordonat, care poate fi exploatat sau violentat.

Inclusiv aceste motivaţii ascunse, de a trăi senzaţia de dominaţie asupra celui umilit în luptă, plus frenezia care îi cuprinde pe spectatori, stau la originea implicării directe a indivizilor din tribune în spectacolul de pe arenă. Istoria cunoaşte nu puţine exemple când spectatorii romani săvârşeau cu propriile mâini omorârea vreunui gladiator răpus, amatorii de coridă săreau cu pumnalele asupra vreunui taur care încă se ţinea pe picioare etc.

Şi astăzi, dacă poliţia nu a luat măsuri de profilaxie, unele meciuri de fotbal se încheie cu tulburări şi cu o bătaie cruntă între suporteri, iar adeseori iniţiatori sunt cei învingători. Instinctele arhaice sunt vii în noi şi pot fi uşor dezinhibate de spectacolele şi manifetaţiile sportive care simulează rivalitatea, lupta şi victoria tribală.

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *