Rolul mamei în dezvoltarea emoțională a copiilor

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Genele nu sunt singurele care ne modelează caracterul. Impactul lor este puternic, aproape atotcuprinzător, dar nu decisiv. Un rol important îi revine mediului de viață, precum și educației; acești factori influențează asupra expresiei genelor și, în mod firesc, contribuie la procesul de formare a emoţiilor şi a deprinderilor comportamentale. Mai ales influenţa lor în primii ani de viaţă ai copilului poate fi crucială asupra comportamentului lui la maturitate.

Printre primii cercetători ai acestor efecte a fost psihiatrul şi psihanalistul britanic John Bowlby; acesta s-a inspirat din tezele etologilor şi a elaborat aşa-numita Teorie a ataşamentului, în care vorbeşte despre nevoia fiziologică a fiinţelor umane de a forma şi întreţine legături emoţionale puternice cu congenerii. Iar baza unor relaţii emoţionale normale este pusă încă la etapa legăturii timpurii dintre mamă şi copil.

Bowlby era convins că la copii există o predispoziţie genetică de ataşare de o anumită persoană, ataşamentul este un comportament înnăscut, însuşit de-a lungul evoluţiei speciei, de aici şi aprecierea acestui cercetător pentru tezele evoluţioniste şi etologiste în general. Dacă predispoziţia genetică pentru ataşament nu este împlinită în copilărie, dacă lipseşte grija maternă şi satisfacţia emoţională a contactului cu mama sau cu o altă persoană apropiată, copiii respectivi vor suferi de tulburări emoţionale şi cognitive.

Deşi iniţial teoria a fost supusă criticilor, numeroase cercetări care au urmat au confirmat justeţea concluziilor lui Bowlby. În prezent Teoria ataşamentului este una dintre teoriile consacrate ale psihologiei. În legătură cu comportamentul agresiv, datele experimentale au demonstrat că acei copii care au suferit de o lipsă de relaţii de ataşament, sau mai ales au fost maltrataţi, sunt mai anxioşi şi predispuşi spre reacţii violente în situaţii necunoscute.

Este important să înțelegem că necesitățile bebelușilor sunt preformate de-a lungul a milioane de ani de evoluție. La primate în general, iar la specia umană în particular, puii se nasc practic prematur (aceasta e o adaptare care permite creșterea considerabilă a volumului creierului); minusul acestei adaptări constă în subdezvoltarea organismului la naștere.

Bebelușii ar fi trebuit să stea în uter încă vreo câteva luni sau poate chiar un an și ceva, pentru a fi pregătiți să contacteze cu mediul din afară. Iată de ce, odată născuți, ei au nevoie stringentă de atingere, de îmbrățișări, de alăptare de la mamă, vor să simtă mirosul și căldura ei corporală, să-i audă vocea. Aceste necesități sunt fundamentale în primul an și ceva după naștere.

rolul mamei 2

În 99% din durata evoluției umane, cât oamenii au trăit în mici grupuri de vânători-culegători, prezența permanentă a copilului alături de mama sa, ziua și noaptea, a fost o normă. Iar plânsetele erau rare, inclusiv fiindcă grupurile umane primitive nu-și permiteau să-și trădeze locul prin țipetele copiilor; adulții din jur răspundeau prompt la necesitățile celor mici, îi luau în brațe, îi linișteau, pentru a le întrerupe plânsul. Se crea un fel de presiune socială asupra mamei să-și calmeze copilul la piept; pe parcursul evoluției umane, copiii nu erau lăsați să plângă și nu erau privați de necesitățile lor de bază.

Or, cu părere de rău, în vremurile noastre omului contemporan nu-i este simplu să găsească timp, răbdare și să facă față tuturor necesităților pe care le au copiii. Adeseori, părinții își consideră datoria îndeplinită prin simplul fapt că au dat naștere unui copil și se grăbesc să revină la agenda lor de lucru. De aici, e un pas până la erorile grave în creștere și educație. Dacă în perioada critică de dezvoltare neurofiziologică și emoțională copilul va fi într-un fel sau altul neglijat, consecințele negative nu vor întârzia să apară.

Psihologul american Darcia Narvaez, specialist în dezvoltarea postnatală a copiilor, susține că primele acțiuni contrare necesităților bebelușilor încep adeseori încă în maternități, unde ei sunt o perioadă izolați de mamă, sunt supuși unor lumini și sunete stridente, sunt lăsați să plângă.

Unii părinții se inspiră din aceste tratamente, le apreciază drept normale și ajung să adopte un stil de parentaj greșit, numit și insensibil sau indiferent (insensitive parenting). Experiența emoțională prin care trec bebelușii în prima perioadă a vieții are o influență asupra echilibrului lor emoțional pe viitor.

Tot mai multe studii demonstrează mai ales rolul determinant care îi revine mamei în educarea unor copii toleranţi şi non-violenţi. În cadrul unui experiment longitudinal efectuat în Jamaica, s-a constatat că acei copii care au beneficiat din fragedă copilărie de o tandreţe şi o atenţie sporită din partea mamei lor, au manifestat peste ani un grad mai înalt de aptitudini intelectuale şi un comportament non-violent, comparativ cu copiii din aceeaşi generaţie, dar cărora le-a lipsit o atenţie similară din partea mamelor. Autorii cercetării susţin că nu există niciun dubiu în privinţa efectelor benefice pe care le au asupra individului uman relaţiile emoţionale împlinite cu mama, dacă aceasta cunoaşte cum să se comporte corect şi cum să comunice cu copilul său.

Un alt studiu longitudinal, de 32 de ani, efectuat în statul american Minnesota, a arătat că acei copii care au beneficiat de atitudine grijulie și tandrețe din partea mamei în primii trei ani de viață, au demonstrat ulterior, în tinerețe, competențe sociale mai bune și aptitudini academice mai înalte.

rolul mamei 1

Din contra, copiii lipsiți de îngrijirea maternă sunt mai predispuși spre a dezvolta unele trăsături subclinice ca narcisismul, machiavelismul, diverse psihopatii, care le conferă un caracter egoist, combativ și dificil odată cu maturizarea.

Creierii noștri sunt programați să se dezvolte în cadrul unui mediu social bogat din punct de vedere emoțional; chiar și adulții au nevoie de îmbrățișări, atenție și empatie din partea celor apropiați, cu atât mai mult copiii. Drept urmare, dacă bebelușii vor fi neglijați, creierul lor va fi afectat la nivel neurofiziologic.

La copiii din orfelinate până și semnalele interceptate prin encefalografie sunt mai slabe. În primii ani de viață ai copilului (mai ales în primele 24 de luni) se formează încontinuu conexiuni între neuroni, însă dacă acel bebeluș va avea în această perioadă o viață săracă în comunicare și în relații emoționale, legăturile neuronale vor fi puține la număr și slabe; anumite zone cerebrale vor rămâne subdezvoltate, în ele se va forma mai puțină materie albă și materie cenușie.

În mod aparte este afectată dezvoltarea cortexului prefrontal, responsabil de procesele cognitive și de luarea deciziei. Aceasta explică de ce copiii din orfelinate au o capacitate mai scăzută de adaptare socială, dacă ei nu au fost adoptați cât mai devreme, în primele luni sau ani de viață.

Apropo, unele dintre aceste date au fost acumulate în baza studiilor asupra copiilor din orfelinatele din București, în cadrul proiectului The Bucharest Early Intervention Project. Alte studii au dezvăluit consecințe similare asupra creierului, din cauza neglijării și a deprivării de grija maternă în anii timpurii ai vieții copilului. Regiunile creierului responsabile de emotivitate și cogniție sunt afectate în mod aparte.

România reprezintă un caz aparte la capitolul neglijare parentală. Pe timpul guvernării comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, România avea cea mai mare forță de muncă feminină comparativ cu celelalte țări din Europa de Est și din URSS.

După naștere, femeile trebuiau să revină în scurt timp la lucru, iar numărul orelor lor de muncă (raportat la domeniile de activitate) era mult mai mare decât al bărbaților. Copiii mici erau lăsați în grija bunicilor (ca cea mai bună alternativă), însă cel mai des erau plasați în creșe, unde erau lipsiți de o persoană stabilă, de care să se atașeze; generații întregi au crescut fără a beneficia de o îngrijire maternă împlinită.

Consecințe mult mai grave au fost provocate de politica ceaușistă de a spori cu orice preț natalitatea și de a crește demografia țării, iar două dintre instrumente au fost interzicerea contraceptivelor și interzicerea avorturilor. Drept urmare, zeci și zeci de mii de femei tinere făceau copii în afara căsătoriei sau pur și simplu nedoriți, pe care îi abandonau și aceștia erau plasați la orfelinate.

Ei erau numiți „decreței” (după numele Decretului 770, din 1966, care interzicea avorturile). Copiii deveniseră brusc o povară, erau simbolic asociați cu totalitarismul și presiunea, erau atribuiți mai curând statului decât celor care le-au dat naștere. Iar plasarea lor în orfelinate era ghidată de principiul „statul l-a făcut, statul să-l crească” (un gest de dezangajare morală față de copil).

O generație întreagă a crescut în asemenea condiții de neglijare sau abandon din partea părinților. Un articol din revista americană New Yorker, intitulat „Puterea atingerii”, a relatat despre drama copiilor din România ceaușistă, iar în unul din pasaje găsim următoarea constatare:

„Rezultatul a reprezentat unul dintre cele mai triste experimente naturale din istoria psihologiei moderne. Mii de copii, de la naştere până la vârsta de trei ani, au crescut în orfelinate cu personal insuficient, fiind neglijaţi, adesea confruntându-se cu o deprivare senzorială în lunile lor de formare”. Sistemul de creșe și orfelinate, unde copiilor le-a lipsit atingerea și grija părintească, a cauzat o amplă traumă psihologică pentru societatea românească, cu consecințe în dezvoltarea cognitivă a acelor copii neglijați și abandonați și cu impact de ansamblu asupra vieții lor sociale.

Dar să nu ne închipuim că doar în trecutul comunist au existat deficiențe în creșterea și îngrijirea copiilor. În zilele noastre, în România zeci de mii de copii se nasc nedoriți de mamele lor, sunt plasați în orfelinate sau sunt lipsiți de o îngrijire maternă cuvenită. Sute de mii de femei plecate la muncă în străinătate își lasă copiii acasă, mulți dintre care nu au încă șapte ani. De aici și incidența foarte înaltă a suicidurilor în rândul adolescenților, de dorul părinților plecați în străinătate. Alte femei, mult prea tinere, încă adolescente, dau naștere copiilor în afara căsătoriei, din cauza neprotejării în timpul actului sexual; deseori acești copii nu se bucură de o atenție părintească deplină.

În Republica Moldova, statisticile oficiale arată că 10% din numărul total al femeilor care au născut nu au împlinit vârsta de 19 ani; aproximativ 70 de bebeluși anual sunt aduși pe lume de mame care au mai puțin de 15 ani. Bebelușii mamelor-adolescente pot suferi de malformații congenitale și de diverse afecțiuni fizice. Nu rareori, ei nu sunt doriți de cei care le-au dat naștere.

Literatura de specialitate semnalează o listă lungă de caracteristici psihologice proprii copilului nedorit și neglijat. Printre acestea sunt: excitabilitatea crescută, lipsa sentimentului valorii de sine, el este ostil succesului și fericirii celorlalți, caustic, incisiv, ironic, suferă de nervozitate, depresie și de lipsa reciprocității în relația cu alții, îi sunt caracteristice simptome psihotice.

De ce ne-ar mira că în societățile unde s-au practicat asemenea politici în raport cu copiii și unde și astăzi problema e deosebit de acută, avem atâtea comportamente deviante și atâta frustrare și ură socială?

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

  • im says:

    Asa este! Si este atat de trist!

  • Cristina says:

    Un articol foarte interesant, atat din punctul de vedere al mamei, cat si al psihologului. Multumesc!

  • Eugen says:

    In vest este acum la moda parintilor sa-si invete bebelusii nou nascuti sa nu planga noptile. Si asta se face prin a-i abandona de singuri in alt dormitor, nopti si nopti la rand. Pana cand copiii se dezic de a mai plange. Nici nu-mi inchipui ce efecte de termen lung asa “educatie” poate avea…

  • Andreea says:

    Tocmai citeam un articol pe aceeasi tema, extrem de interesant: http://www.phillyvoice.com/screaming-sleep/

  • IG says:

    totuși, din ceea ce spuneți și sursele pe care le citați nu m-au convins că nevoile emoționale nu pot fi realizate și de altcineva în afară de femeie. Eu aș vrea să facem distincție între sex și gen. Din ceea ce am citit mai sus, argumentele vin parcă să spună că doar femeia/mama, având în vedere genul ei, poate oferi aceste lucruri. Studiile nu vorbesc, cel puțin explicit, despre acei copii în viață cărora a fost prezentă o altă persoană în afară de mamă care să asigure aceste nevoi.

    • Dorian Furtuna says:

      În articol este următoarea frază: „Copiii mici erau lăsați în grija bunicilor (ca cea mai bună alternativă)”, deci fac referință la importanța/eficiența unei alte figuri de atașament, în locul mamei. E crucial ca această persoană înlocuitoare să fie cu copilul din primele săptămâni de viață, să ofere aceeași căldură emoțională ca mama natală.

  • Iliescu Soranda says:

    Interesant pt mine ca mama a 3 copii este constatarea a efectului fix invers: copilul caruia i-am “refuzat” cel mai abitir tinutul in brate, linistirea la piept etc, e cel mai calm si non-violent. La polul opus, cel pe care l-am linistit cel mai mult oferindu-i contactul fizic pe care-l reclama, e cel mai nervos si face gesturile cele mai periculoase. Am observat insa o relatie diferita cu mancarea: primul se compenseaza mult prin mancare, ultimul are o relatie f echilibrata cu mancarea (asta a fost off dubject, stiu 🙂 ). La experimentul “Jamaica” e posibil ca mamele grijulii sa produca dpdv GENETIC copii mai pacifisti ? (adica NU grija a determinat rezultatul, ci factorul genetic, intrinsec)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *