Sexul şi puterea: etologia celor mai prolifici bărbaţi din istorie

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Scriitorul francez Alexandre Dumas-tatăl, care călătorise în Caucaz în anii 1858-1859, povestea în jurnalul său de călătorie că cel mai bun cadou pe care îl puteau oferi tinerii georgieni şi lezghini (etnici din Daghestan) nevestelor lor erau mâinile tăiate ale indivizilor din tribul vecin; aceste mâini aduse în calitate de trofee erau o dovadă a destoiniciei bărbaţilor, ele erau afişate în văzul tuturor, de exemplu bătute în ţinte de poarta ogrăzilor sau de peretele casei. Exemplul acesta ilustrează legătura strânsă dintre agresivitatea masculină, război şi succesul reproductiv, pe care am explicat-o teoretic în articolul precedent, “Agresivitatea şi succesul reproductiv”.

Pe scurt, teza e următoarea: triburile care aveau în rândurile lor războinici deosebit de fioroşi, brutali şi, într-o anumită măsură sociopaţi, puteau obţine un avantaj psihologic şi fizic în luptele cu grupurile rivale echivalente numeric; ulterior, asigurând victoria în lupte a triburilor natale, indivizi agresivi care supravieţuiau obţineau onorurile de rigoare şi şanse mai mari de a-şi transmite genele prin numeroşii urmaşi. Astfel, predispoziţia spre agresiune brutală s-a perpetuat şi se nasc şi astăzi indivizi agresivi, sociopaţi, care în lipsa războiului devin o problemă socială. Comportamentul agresiv, în fond, este încă foarte răspândit, fiindcă genele agresivităţii au corelat cu succesul reproductiv şi au ajuns până în timpurile noastre.

Antropologii, în virtutea contactului lor intens cu comunităţile contemporane de vânători-culegători, au identificat o corelaţie directă şi strânsă între agresivitate, reproductivitate şi propăşirea genetică. Sunt celebre observaţiile antropologului american Napoleon Chagnon, care în anii ’60-70 a studiat viaţa tribului sud-american Yanomami; cercetătorul a acumulat dovezi clare că agresivitatea specifică acestor aborigeni are o relaţie directă cu strategia lor reproductivă.

Bărbaţii cei mai agresivi din trib (numiţi unokai), care omorâseră duşmani din triburile străine, aveau de regulă de 2,5 ori mai multe soţii şi de 3 ori mai mulţi copii, decât bărbaţii care nu au omorât. Aşadar, bărbaţii care demonstrau un grad mai mare de agresivitate obţineau un statut privilegiat, mai multe femei şi aveau mai mulţi urmaşi, distribunidu-şi genele într-un număr mai mare.

Potrivit unui alt studiu de antropologie, asupra tribului Xavánte, din delta râului Amazon, liderului războinic îi aparţin o pătrime din toate femeile tribului; corespunzător, cel puţin o pătrime din copii moştenesc genele celui mai combativ bărbat, ceea ce în plan evolutiv contribuie la propăşirea genelor războinice la nivel de populaţie.

În 2014 au fost publicate datele unui studiu efectuat asupra unui trib de păstori din Africa de Est, care a demonstrat o dată în plus succesul reproductiv al bărbaților războinici. Indivizii angajați mai activ în raiduri violente asupra triburilor vecine obțin mai multe vite, prin jaf, ceea ce le permite să pretindă la mai multe soții și, corespunzător, să aibă mai mulți copii. Relația este simplă: violența asigură resurse, resursele asigură statut social, iar statutul social – acces la mai multe femei.

Dacă facem o scurtă incursiune istorică într-o altă epocă și pe un alt continent, în Rusia țaristă, vom descoperi că reprezentanții clasei de vârf, dvorenii și moșierii din diferite gubernii ale întinsei țări, aveau obiceiul de a profita de puterea lor și preluau cu forța nevestele și fetele vecinilor de rang inferior, iar agresarea sexuală și violarea fiicelor de țărani șerbi era o practică răspândită în acele vremuri.

Un memoralist din acele vremuri povestea că unul dintre moșierii ruși se comporta ca un cocoș pe teritoriul său, iar toate femeile din jur, de toate vârstele, erau tratate ca și cum ar fi fost găinile sale. El se putea plimba seara târziu pe ulicioarele satului, se oprea în dreptul vreunei case, bătea în geam și cea mai frumoasă femeie din acea familie era obligată să iasă și să-l deservească sexual.

Puterea nemărginită a moșierilor și condiția de sclavi a țăranilor a făcut posibil să se producă perversiuni oribile cu soțiile și fiicele acestora din urmă, cu violuri, orgii, dezvirginarea copilelor. Bărbații șerbi erau neputincioși, iar orice revoltă din partea lor era înăbușită violent, cu pedepse corporale și încarcerări. Moșierii dominau agresiv și definitiv.

A avea un ”harem” completat din fecioare ale țăranilor șerbi reprezenta un ”atribut” firesc la curtea multor dvoreni și moșieri din Rusia secolelor XVIII-XIX. Statutul și banii ofereau putere, iar puterea oferea control, pământuri și acces nelimitat la femei, multe dintre care rămâneau gravide și nășteau copii de la despoții violatori.

Abuzuri de acest fel s-au produs și în societățile noastre, în Moldova și în Țara Românească. Boierii profitau de așa-numita jus primae noctis („dreptul primei nopți”), un drept medieval al seniorului de a se culca cu fetele proaspăt căsătorite de pe moșiile sale. Cele mai vulnerabile erau femeile și fetele de romi, inclusiv minorele, care aveau statut de sclave și puteau fi suspuse oricăror tratamente umilitoare din partea stăpânilor, inclusiv violurilor și orgiilor, fără niciun fel de consecințe pentru agresori.

Exista și un fel de ritual pervers, intitulat eufemistic „frecarea picioarelor”, care presupunea invitarea fetelor la boier acasă, pentru a-i masa picioarele, după care boierul își satisfăcea poftele sexuale cu roaba sa. Generații de femei de pe moșiile boierești au trecut prin asemenea umilințe, ele fiind prea neputincioase pentru a se opune.

De altfel, nu doar boierii, ci și unele fețe bisericești, mai ales egumenii greci aveau haremuri formate din femei de etnie romă, fiind selectate fetele cele mai frumoase din comunitățile învecinate. „Tradiția” acelor abuzuri sexuale a continuat sute de ani, până pe la mijlocul secolului XIX. De pe urma violurilor s-au născut numeroși „copii din flori”, indivizi metisați, a căror soartă adeseori era grea, deoarece nu erau acceptați nici de una din comunitățile etnice.

Relaţia dintre agresivitate, statut şi acces la femei este valabilă şi pentru societăţile occidentale contemporane, în particular pentru bandele din cele mai diverse ţări. În cadrul bandei, cei mai violenţi membri au frecvent şi un statut mai înalt; tot ei au adeseori şi cele mai multe şi mai sexuale partenere. Psihosociologiei au constatat că motivaţia de a avea acces sexual la femei este una dintre motivaţiile principale ale aderării tinerilor la bandele criminale.

În 2014 a fost publicat un studiu realizat de cercetătorii suedezi care au testat dacă există o corelaţie între comportamentul agresiv şi criminal şi succesul reproductiv. Rezultatele au confirmat ipoteza. Infractorii condamnaţi aveau mai mulţi copii decât persoanele necondamnate pentru vreo infracţiune.

Infractorii, de asemenea, au avut mai multe partenere sexuale; puţini dintre ei au fost căsătoriţi, iar dacă fuseseră căsătoriţi, era înaltă rata divorţurilor. Tot lor le este proprie o rată mai înaltă a bolilor sexual transmisibile. Cercetătorii suedezi ajung la concluzia că, în pofida aparenţelor, comportamentul antisocial şi criminal poate fi adaptativ în ţările contemporane industrializate.

Practic, strategia „iubeşte şi părăseşte” („love and leave”), oferă nişte avantaje reproductive evidente în cazul bărbaţilor cu un comportament ofensiv. Investiţiile lor parentale sunt minime, în schimb rata prolificităţii este înaltă; ei reuşesc să-şi disemineze genele.

Şi printre politicienii contemporani vom găsi numeroşi „don juani”, care graţie statutului şi resurselor au avut acces la un număr imens de femei. Statutul politic este astăzi un echivalent al statului de căpetenie şi de războinic de altădată şi se bucură de aceleaşi favoruri. Nigel Cawthorne, autorul cărţii „Viaţa sexuală a preşedinţilor americani”, remarcse că „cei cu ambiţia de a atinge funcţii politice înalte au tendinţa de a fi o adunătură [de indivizi] foarte pasionată de sex”. Orgiile n-au lipsit din biografia multor şefi de stat din ţările înalt dezvoltate. Iar în statele dictatoriale, „aprovizionarea” liderilor cu fecioare a reprezentat un proces organizat pe principii sistemice.

În Libia lui Muammar Gaddafi, şcolile, universităţile şi localurile publice se transformaseră în spaţii pentru vânarea fetelor, care erau selectate cu grijă şi trimise, indiferent de voia lor, în haremul Marelui Ghid. Se spune că Gaddafi avea obsesia de a profita sexual de soţiile şi fiicile oponenţilor săi politici, pe care le obţinea pe calea răpirilor sau a banilor. Prin posedarea femeilor oponenţilor săi, Gaddafi înfăptuia una act sadic de umilire a acestora. Nu se ştie câţi copii din flori au rămas în urma lui Gaddafi, însă numărul lor ar putea fi impresionant.

Voi menţiona, în context, că, potrivit Guiness Book, bărbatul care a avut cei mai mulţi copii în istoria omenirii a fost un împărat al Marocului din secolele XVII-XVIII, pe nume Moulay Ismail Ibn Sharif, cu un caracter suficient de agresiv ca să fie întitulat „Sângerosul” şi “Regele Războinic”. Legenda spune că Moulay, ori de câte ori încăleca un cal, obişnuia să scoată sabia şi să-l decapiteze pe sclavul care ţinea frâul. În total, se spune că ar fi omorât zece mii de oameni cu mâna sa. El a rămas cunoscut pentru violenţa sa războinică în timpul conflictelor cu turcii otomani, cu Spania şi Anglia, pentru apărarea independenţei Marocului. Ei bine, datele oficiale susţin că Moulay a avut 888(!) de copii, iar unii diplomaţi europeni ridică cifra la 1.171 de copii, proveniţi de la cele 4 soţii şi 500 de concubine ale sultanului. Teoretic, Moulay ar fi trebuit să facă sex o dată pe zi timp de 32 de ani, pentru a stabili un asemenea record de prolificitate.

IMG_6937 – Genghis-Han

Dar se pare că şi mai impresionante au fost cuceririle sexuale ale marelui conducător mongol Genghis-Han, ai cărui urmaşi direcţi au ajuns în zilele noastre la circa 16 milioane de bărbaţi; toţi aceştia sunt purtători ai cromozomului Y ce păstrează specificităţi genetice proprii dinastiei genghizizilor. În termeni statistici, aceasta înseamnă că 0,5% dintre toţii bărbaţii de pe glob, sau fiecare al douăsutelea, au gene ce aparţin împăratului mongol.

Calculele de bioarheologie, bazate pe analiza ţesuturilor ce conţin ADN, efectuate de o echipă internaţională de cercetători, au arătat că în zone extinse din Asia Centrală aproximativ 8% dintre bărbaţi îl au ca strămoş comun pe vestitul conducător mongol.Mai mult, un popor întreg, hazarii, care populează regiuni din Pakistan, îşi reclamă obârşia de la Genghis-Han însuşi, ceea ce este reflectat în tradiţiile şi legendele lor, şi confirmat de cercetări de genealogie genetică.

Aceste rezultate demografice spectaculoase s-au datorat manierei lui Genghis-Han de a purta războaiele, prin exterminarea populaţiei masculine pe teritoriile cucerite şi trecerea unui număr imens de femei prin iatacul său; aceleaşi practici preluându-le mai târziu fiii şi nepoţii săi. De exemplu, nepotul lui Genghis-Han, Kublai Han (cel care a pus, printre altele, temelia dinastiei chineze Yuan), fusese căsătorit cu patru împărătese, dar pe lângă acestea avusese acces la un număr imens de femei.

Celebrul călător Marco Polo povestește în jurnalul său de călătorii că, la fiecare doi ani sau mai des, hanul trimitea ofițerii săi să-i aducă patru-cinci sute dintre cele mai frumoase fete de pe teritoriile cucerite; acestea, odată aduse la palat, erau supuse unei selecții stricte înainte de a ajunge în iatacul lui Kublai Han.

Cele care erau într-un final alese, erau grupate câte cinci și petreceau trei zile și trei nopți în apartamentele hanului, după care venea rândul altui grup din cinci fete, până ce treceau prin iatac toate fetele aduse din cuceriri; apoi ciclul reîncepea cu primele cinci. În așa mod, descendenții direcți ai lui Genghis-Han, fiind la rândul lor ”despoți sexuali”, au lăsat zeci şi zeci de urmaşi de sex masculin fiecare, genele lor răspândindu-se în formă de evantai odată cu trecerea secolelor.

Tot în Asia, există o descendență impresionantă care-și are originea în primii fondatori ai statului manchurian. Linia patriliniară a început în secolul XVI, cu Giocangga, bunelul liderului manchur Nurhaci. De la aceștia, grație diferitelor cuceriri și a poziției sociale privilegiate, s-a pornit dinastia Qing, dominantă vreme de câteva secole; urmașii lui Giocangga constituie astăzi peste 1,5 milioane de bărbați, care populează nordul Chinei contemporane. Cercetătorii au identificat și alte dinastii antice și medievale din întinderile Asiei, care au reușit să producă un număr substanțial de descendenți. Sistemele ierarhice autocrate au permis concentrarea a numeroase femei în haremurile unor lideri războinici și dominanți.

Și în Europa există exemple notorii. În Irlanda, s-a făcut remarcată dinastia numită Uí Néill; astăzi, în nord-vestul Irlandei fiecare al cincilea bărbat poartă genele moștenite de la fondatorul dinastiei, de acum un mileniu și ceva. Încă o dovadă că puterea și succesul reproductive sunt strâns legate.

Aceste exemple ilustrează şi reconfirmă clar anumite dedesubturi proprii cuceririlor războinice şi confruntărilor identitare. Confruntarea nu se rezumă doar la eliminarea duşmanului şi preluarea teritoriului acestuia, ci există şi un interes, nu întotdeauna conştientizat, instinctual, de perpetuare a propriilor gene prin intermediul femeilor triburilor sau popoarelor cucerite. Atunci când s-au format regimurile autoritare și imperiile, acum opt-zece mii de ani, instinctele cuceririi și ale reproducerii au obținut oportunități nemaiîntâlnite de împlinire.Despoții – faraoni, împărați, regi – aveau acces la un număr practic nelimitat de femei, distribuindu-și masiv genele și creând dinastii.

Antropologul american Laura Betzig a fost printre primii cercetători care au examinat relația dintre putere și sex, din perspectivă evoluționistă; încă în 1986, ea a publicat cartea ”Despotismul și Reproducerea Diferențială: O Viziune Darwinistă asupra Istoriei” (”Despotism and Differential Reproduction: A Darwinian View of History”). Betzig a remarcat, în baza unor studii vaste, că liderii despotici, care obținuseră puterea prin violență, avuseseră avantajul de a poseda mai multe femei și concubine decât oricare din semenii lor.

Vreme de milenii, aceste practici de cucerire sexuală au creat o presiune selectivă enormă, care s-a concretizat prin aceea că trăsăturile dezagreabile, ca violența, dominanța, s-au răspândit de-a lungul generațiilor până în timpurile noastre. Nu e de mirare că există atâta violență în lume; zeci de milioane de bărbați sunt urmași ai marilor despoți din istorie.

Ajungem astfel să ne convingem încă o dată că instinctul agresivităţii a evoluat în paralel, mutual, şi cu instinctul teritorial, și cu cel ierarhic, şi cu cel sexual. După cum s-a exprimat plastic o jurnalistă rusă: „Unul dintre instinctele masculine de bază este tendinţa spre expansiune. Indiferent care: teritorială, genetică, financiară, sexuală. Să se reproducă cu orice preţ. Să se distribuie. Să se extindă. Să umple cu sine spaţiul”.

 

 © Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Comments

  • Foarte interesant articol. Așteptăm cu nerăbdare cartea!

  • Alexandru, tu matinca esti unul din urmasi 😀

  • Serban Polli says:

    Nu am mai citit cu asa placere de prea mult timp. Noroc ca mai exista si astfel de blog-uri!

  • Maria says:

    Brutele sau animalele primitive, curvarii/taurii comunali sau municipali, etc (in functie de aria de raspandire a “portofoliului”), asa procedeaza si in zilele noastre, formele de manifestare fiind insa uneori mai diversificate, mai subtile si mai perverse. Asa-zisul “succes reproductiv” e, in fapt, o crima = violul, care nu se poate chema “succes”, atata timp cat nu vorbim decat de animale, sclavii instinctelor primare, violatorii…
    Si numai lasii si fricosii, dintotdeauna, au procedat in acest fel, cei care nu au fost niciodata in stare sa iubeasca cu adevarat femeile, ci doar sa le urasca umiliindu-le si umiliindu-se implicit, fiindu-le frica de sexualitatea lor, pe care au incercat sa o stapaneasca/controleze dintotdeauna (prin reguli, cutume, legi aberante – in timp ce ei, la liber…ca “lege a celui mai tare” (dpdv fizic si implicit al puterii sociale).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *