Sportul ca imitaţie a conflictelor tribale

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

La originea sportului se pare că stau anumite forme de ritualizare a conflictelor, implicit ritualizarea conflictelor intergrupale. Mărturiile etnografice relatează despre comunităţi umane care practică războiul ritualic pentru a diminua numărul victimelor; acest război ritualic aminteşte de o formă incipientă de sport competitiv, cu rol de competiţie simbolică sau de sublimare a agresivităţii dintre grupuri.

De exemplu, etnograful rus Gombojab Tsybikov, unul dintre primii cercetători ai populaţiilor din Tibet la începutul secolului XX, a descris cum în condiţii de deficit sever de forţă umană comunităţile montane din Tibet au găsit o formă alternativă de rezolvare a conflictelor intergrupale, pentru a evita pierderile de oameni. Grupurile se adună unul în faţa altuia şi indivizii din ambele părţi încep să strige din toată puterea cuvinte de ocară şi să-i umilească verbal în tot halul pe oponenţi. Cine strigă mai tare şi înjură mai îndesat este considerat învingătorul acestei lupte ritualizate. Rareori se ajunge la bătăi şi rar de tot se întâmplă omoruri în asemenea situaţii.

Această formă de agresivitate ilustrează trecerea de la război şi lupte intergrupale la consumarea frustrării şi agresiunii prin diverse forme ritualizate, foarte asemănătoare unor acţiuni spotive. E curios că un asemenea comportament, de luptă prin ţipete şi rezolvare a conflictelor pe cale paşnică, este practicat şi de maimuţele năsoase (din genul Nasalis).

În literatura antropologică este celebră descrierea indienilor amazonieni Yanoama (de nu confundat cu Yanomami), oferită de Helena Valero, o fată de origine italiană care fusese răpită de mică de acest trib de amerindieni din America de Sud. Ea a fost crescută de indieni, a fost de două căsătorită cu bărbaţi ai tribului, iar mai târziu, când a putut să aleagă unde să trăiască, în “lumea albilor” sau printre aborigeni, a ales ultima variantă. Ei iată, în legătură cu subiectul nostru, Valero a relatat în detalii modul în care indienii Yanoama au reuşit să ritualizeze duşmăniile şi războaiele dintre comunităţile învecinate, aflate în dispută.

Pentru a trece peste vreo supărare sau învrăjbire fără victime omeneşti, Yanoama organizează o competiţie foarte dură şi sângeroasă, dar oricum lipsită de tragismul războiului real. Războinicii se pun faţă în faţă şi îşi descoperă alternativ capul, apoi pieptul pentru lovituri puternice cu măciuca şi cu dosul toporului. Loviturile în coşul pieptului sunt acordate cu toată forţa, iar cel care le primeşte trebuie să reziste cât mai mult, stand în picioare. Războinicii răniţi care cad sau pierd cunoştinţa sunt luaţi într-o parte de femei şi supuşi îngrijirilor. După ce la această competiţie brutală participă toţi bărbaţii, inclusiv băieţii minori, fiecare primindu-şi porţia de lovituri zdravene, se anunţă împăcarea între comunităţi.

Există şi situaţii când unui gen de sport preluat din afara graniţelor comunităţii i se imprimă în mod direct valenţe războinice; sportul este adaptat şi modelat astfel, încât să corespundă unui război ritualizat. De exemplu populaţia de pe insula Trobriand din Papua-Noua Guinee a militarizat clasicul joc englezesc de cricket. Satele aflate în conflict îşi trimit la competiţie echipele îmbrăcate şi pictate ca pentru un război din neolitic, se execută dansuri războinice, apoi începe jocul nemijlocit, iar în momentul în care un participant iese din joc, acesta este considerat mort. Rezultatul jocului nu are nicio legătură cu scorul propriu-zis, el se decide diplomatic; cu alte cuvinte, echipa gazdă câştigă întotdeauna. În alte cazuri, pentru a împăca spiritele şi ambiţiile, competiţiile se încheie invariabil cu o remiză.

În Noua Zeelandă, meciurile contemporane de rugby, disputate de echipele a două colegii, sunt precedate de un ritual spectacular: membrii echipelor rivale se postează unii în fața altora, la o distanță de câteva zeci de metri, iar în spatele echipelor se adună sute de suporteri, îmbrăcați la fel, care preț de câteva minute execută un dans de aborigen, fac mimici războinice și emit strigăte de luptă. Scena e deopotrivă amuzantă și impozantă și simulează, în mod cât se poate de evident, ritualurile războinice de altădată în contextul unei competiții sportive moderne.

La unele popoare din Caucaz, sportul până în prezent este asemuit cu „o bătălie pe timp de pace”, iar în limbajul hitiţilor antici (popor din Asia Mică), cuvântul „competiţie/întrecere” („zahhiya”), era sinonim cu cuvântul „război”; la ei, înfrângerile erau echivalate cu moartea pe câmpul de luptă. Până şi sportul competiţional grecesc era bazat nu atât pe ideea unui joc corect şi tolerant, cât pe principiile eticii militare şi ale codului de onoare. Nu erau rare cazurile când pe arena sportivă se vărsa sânge, ca într-o bătălie reală, însă spectatorii priveau aceste situaţii ca pe o normă generală a vieţii.

Întrecerile sportive din diferite societăţi, la chinezi, irlandezi, ruşi, la popoarele din Caucaz adeseori se încheiau cu traumatisme grave ale participanţilor; iar la azteci, jocul cu mingea (asemănător baschetului contemporan) avea întotdeauna un final dramatic – echipa perdantă era sacrificată. Iată unde miza jocului era cu adevărat mare…

Tradiţiile şi îndeletnicirile sângeroase (războiul şi vânătoarea) care au stat la originea sportului explică parţial specificul unor competiţii şi genuri de sport contemporane, care încă mai şochează prin brutalitatea lor. Deşi pe parcursul avansării normelor culturale foarte multe tradiţii sportive au fost abandonate (cele mai sângeroase), s-au păstrat încă suficiente competiţii care amintesc despre relaţiile strânse dintre sport şi violenţă. De exemplu, buzkași (numit şi kokpar), un sport ecvestru violent practicat în Asia Mijlocie, constă în lupta participanţilor pentru obţinerea unui ţap, care este smuls cu brutalitate din mâinile adversarilor (animalul fiind efectiv sfârtecat pe durata întrecerilor). În zilele noastre este utilizat doar cadavrul unui ţap (sau al unei capre), însă oricum, acest sport prin duritatea sa îi surprinde pe occidentali.

În aceeaşi măsură surprinde şi şochează publicul străin corida spaniolă, care se încheie cu omorârea taurului. Rugby-ul originar din Walles sau boxul englezesc sunt şi ele sporturi deosebit de brutale, care trădează apariţia acestor competiţii din vremurile când reprezentau forme de agresiune ritualizată. În Anglia medievală, un fel de joc asemănător fotbalului, cu o vezică de porc, era atât de violent, încât regele Edward al II-lea l-a interzis în 1314.

Puţină lume cunoaşte că precursorul unor aşa genuri de sport ca fotbalul şi rugby a fost un joc italienesc foarte dur numit Calcio Fiorentino, extrem de popular în Florenţa în perioada medievală; iar originea sa este şi mai veche, din perioada romană, când soldaţii îl utilizau ca o formă de antrenament pentru lupte. Acest sport este o formă mixtă de fotbal, rugby şi lupte corp la corp, deoarece regulile permit aplicarea loviturilor şi aruncărilor la sol pentru deposedarea adversarilor de minge (de aici şi denumirea „calcio” – „lovitură”).

La turneele medievale participau patru echipe, fiecare cu simbolica sa, care reprezentau cele patru cartiere istorice ale oraşului. Astăzi calcio continuă să fie foarte popular în Florenţa, este un sport deosebit de brutal şi sângeros, iar vânătăile, contuziile şi fracturile pe terenul de joc sunt un lucru obişnuit (vezi imaginea). Echipa care învinge obţine în calitate de trofeu un viţel, pe care îl frige imediat pe grătar şi îl mănâncâ împreună cu suporterii.

calcio fiorentino
Scenă de luptă dintr-un meci de Calcio Fiorentino, jucat în Florenţa contemporană.

Şi în Veneţia, în perioada Renaşterii, nobilii, preoţii şi chiar călugării obişnuiau să se implice în bătălii ritualizate; unii luptau cu beţe ascuţite şi purtau armură. După ce beţele au fost abandonate, în 1570, bătăile cu pumnii au devenit foarte populare, mai ales în rândul marinarilor, pescarilor, gondolierilor şi artizanilor. În Irlanda secolului XIX erau frecvente luptele între locatarii cartierelor învecinate; în SUA, tăietorii de lemne şi cowboy-ii se băteau adeseori „de dragul distracţiei” (așa-numitele ”bătăi recreaționale”).

Până şi în unele universităţi de prestigiu au existat sau încă mai există diverse ritualuri războinice şi competiţii între studenţii din diferiţi ani sau de la diferite facultăţi. Voi aduce exemplul Universităţi Princeton (SUA), vestită prin tradiţia unor ritualuri de iniţiere şi de competiţie între studenţii din anii întâi şi doi, foarte populare mai ales la sfârşitul secolului XIX. În fiecare an, în ianuarie, tinerii din ambii ani de studii organizau o bătălie cu bulgări de zăpadă, care însă uşor degenera în bătăi în toată regula, iar în bulgării de zăpadă uneori erau încorporate pietre.

Există o fotografie celebră din 1893, deosebit de expresivă, a trei studenţi din anul doi de la Princeton care au ajuns să pozeze mutilaţi de pe urma bătăliei pe care au purtat-o cu studenţii din anul întâi (vezi imaginea). Pe calea acestor bătălii era ritualizată rivalitatea de grup şi cea ierarhică dintre studenţi şi se consuma pentru o vreme spiritul agresiv al acestora.

sportul conflict

Trei studenţi din anul doi de la Universitatea din Princeton, fotografiaţi după o luptă brutală cu bulgări de zăpadă şi pietre (1893).

În zilele noastre există competiţii sportive militarizate (de tipul paintball-ului), care reprezintă în mod nevoalat un fel de simulare a luptelor cu arme moderne, în cadrul cărora adversarii se „împuşcă” cu capsule din gelatină. Specificul paintball-ului, care abundă în scenarii şi diverse grade de complexitate, îl face util şi ca exerciţiu de antrenament în cadrul forțelor de ordine și în armată. Dar şi foarte mulţi civili devin pasionaţi de acest joc militarist, care cucereşte tot mai mulţi adepţi în întreaga lume, graţie faptului că permite manifestarea inofensivă a înclinaţiilor războinice.

Faptul că sportul de echipe este o imitaţie a conflictelor intertribale este reflectat şi de statutul hormonal al sportivilor. La bărbaţii adulţi şi la adolescenţi nivelul de testosteron nu creşte semnificativ atunci când ei intră în competiţie cu amici sau membri ai comunităţii, în schimb testosteronul este secretat abundent atunci când bărbaţii sunt implicaţi în competiţie cu indivizi străini.

Competiția dintre două grupuri străine îi provoacă şi îi tonizează pe bărbaţii de astăzi la fel ca pe războinicii din confruntările intertribale de cândva.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *