Testosteronul – hormonul agresivității?

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Efectele testosteronului asupra comportamentului agresiv sunt studiate de câteva decenii. Se cunoaște că în lumea animalelor, de exemplu la păsări, indivizii cu un nivel mai înalt de testosteron se manifestă mai agresiv, îşi pot ataca chiar şi propriii fraţi, sunt mai combativi, mai activi sexual şi mai îndrăzneţi în solicitarea sau căutarea hranei.

Și în cazul speciei umane a fost demonstrat rolul deosebit de important al testosteronului în formarea caracterului agresiv şi dominator, mai ales la bărbaţi. În unul din studii, s-a constatat că la delincvenţii condamnaţi pentru infracţiuni cu violenţă neprovocată, nivelul de testosteron este mai ridicat decât la delincvenţii condamnaţi pentru infracţiuni nonviolente şi această caracteristică este proprie atât bărbaţilor, cât şi femeilor.

Astăzi, e pe larg acceptat în mediul specialiștilor că hormonii sexuali masculini (androgeni), în primul rând testosteronul, au o acţiune specifică asupra proceselor neuronale şi sunt responsabili de cauzarea unui comportament competiţional, inclusiv creează o predispoziţie pentru comiterea infracţiunilor. Aceste comportamente au evoluat mai ales la masculi, pentru a spori capacitatea lor de a dobândi resurse, rang social şi partenere sexuale.

Administrarea de preparate medicinale sau sportive cu testosteron (steroizi anabolici androgeni) de asemenea poate dezvolta o agresivitate mai înaltă în rândul bărbaţilor; ei se implică mai des în acte cu caracter violent.

Nu de fiecare dată nivelul înalt de testosteron va cauza un comportament violent, egoist și antisocial, îndreptat împotriva membrilor propriului grup. Atunci când grupul natal este implicat într-o competiție cu un grup străin, efectele testosteronului sunt cu totul altele, bărbații vor manifesta așa-numitul „altruism parohial”: va spori favoritismul și coeziunea intragrupală, în paralel cu ostilitatea intergrupală.

Bărbații cu un nivel înalt de testosteron vor deveni imediat mai generoși față de colegii de grup și totodată mult mai agresivi față de rivalii străini; vor fi mai dispuși să riște de dragul grupului, să se implice în competiție și luptă pentru interesul comun, să-i sancționeze pe cei care trișează sau refuză să lupte pentru cauza grupului.

Acest comportament altruist, de autosacrificiu e valabil, de regulă, numai în cazul competițiilor și al conflictelor intergrupale. Deci, testosteronul nu induce neapărat atitudini și acțiuni antisociale, ci este implicat într-un mecanism comportamental mult mai complex, cu rol adaptativ.

De asemenea, trebuie să înţelegem că efectele testosteronului asupra comportamentului nu sunt unidirecţionate; testosteronul nu sporeşte neapărat gradul de violenţă în general, ci, mai curând, motivaţia de afirmare, motivaţia de a concura pentru un rang social mai înalt. Deja de personalitatea individului şi de mediul de viaţă depinde dacă acest rang poate fi obţinut prin violenţă sau prin alte metode, mai inteligente.

Psihologii americani au examinat incidenţele infracţionale ale 4.462 de bărbaţi al căror nivel de testosteron fusese măsurat încă în anii de armată. Ei au constatat că nivelul de testosteron este puternic asociat cu un comportament antisocial, dar numai în cazul acelor indivizi care trăiau în condiţii sociale defavorabile.

Mai exact, din acelaşi eşantion de bărbaţi cu un nivel înalt de testosteron, indivizii din clasa superioară, cu studii, şi-au putut asigura un statut înalt pe calea competiţiei financiare, academice, politice, birocratice, în timp ce indivizii dezavantajaţi social, fără studii şi carieră şi-au manifestat înclinaţia spre competiţie şi afirmare pe terenul activităţilor criminale, făcând direct uz de predispoziţia lor lăuntrică spre agresivitate.

Alte studii au arătat că prezența unui nivel înalt de testosteron în sânge îi poate face pe indivizi să se manifeste agresiv doar atunci când se face nedreptate. În particular, experimentele pe femei arată că testosteronul ar fi asociat cu dorința de echitate și dreptate în relațiile sociale.

Prin urmare, mediul și contextul social influenţează parţial parametrii manifestării unor predispoziţii datorate hormonilor androgeni, stimulând acele predispoziții, diminuându-le sau redirecţionându-le.

Ca o concluzie generală, reiese că oamenii cu un anumit statut genetic sau hormonal sunt mai predispuşi decât semenii lor la comportamente agonistice şi în anumite condiţii sociale le este mai dificil să-şi controleze impulsurile. Nu e de mirare, aşadar, că în baza analizei conţinutului hormonal pot fi făcute predicţii cu privire la comportamentul indivizilor.

Astfel, în cadrul unei cercetări efectuate pe minori de sex masculin a fost evaluată concentraţia salivară a trei hormoni: testosteron, dehidroepiandrosteron şi cortizol şi rezultatele au arătat o corelaţie clară între concentraţia acestor hormoni şi agresivitate; minorii la care concentraţia salivară a acestor hormoni este mai mare demonstrează un grad mai înalt de agresivitate.

Totuși în privinţa cortizolului, lucrurile par a fi controversate; un studiu care a examinat 78 de tineri a constatat că la acei dintre ei care erau mai agresivi din punct de vedere sexual nivelul de cortizol din salivă era mai scăzut. Unele subtilităţi ale statutului hormonal în relaţie cu agresivitatea încă urmează a fi elucidate pentru concluzii mai pertinente.

Este interesant că atât nivelul de testosteron, cât şi predispoziţia mai înaltă spre un comportament violent pot fi afişate de trăsăturile anatomice faciale. Mai exact, unii cercetători susţin că un aşa indicator facial ca raportul dintre lăţimea şi înălţimea feţei (facial width-to-height ratio (fWHR)) depinde de nivelul de testosteron în organism: raportul mai mare în favoarea lăţimii feţei semnifică un nivel mai înalt de testosteron, corespunzător un grad mai înalt de agresivitate manifestat de acea persoană. Acest indicator facial poate fi un predictor al comportamentului mai agresiv al respectivelor persoane.

hormonul agresivitatii

Alte studii arată, în mod complementar, că bărbaţii cu faţa lată pot avea performanţe sportive mai înalte; de asemenea, ei au înclinația de a se comporta non-etic, de a manifesta trăsături psihopatice, simt mai puțină frică în situații de risc. Această categorie de bărbați au mai mulţi copii decât media, deci beneficiază de un grad mai înalt de prolificitate, ceea ce, de asemenea, poate fi un efect al nivelului mai înalt de testosteron în organism.

A fost înaintată și ipoteza că pomeții mai largi și osul zigomatic mai dur ar fi o trăsătură a bărbaților mai agresivi, care-i face mai rezistenți la loviturile în plină figură; în măsura în care se implică mai mult în acțiuni violente, ei trebuie să abă oase mai groase, care să-i protejeze de traume.

Raportul fWHR a fost identificat și la unele specii non-umane, de exemplu, la maimuțele capucin (Sapajus spp.). La ele raportul facial în favoarea lățimii este asociat cu rangul de mascul-alpha. În cazul acestei specii, fenomenul e valabil și pentru femele: cele cu fața mai lată demonstrează un caracter mai asertiv, mai multă dominanță și agresivitate. S-a observat că acest raport apare abia la indivizii adulți, aceasta înseamnă că modificările faciale se produc în perioada pubertății, odată cu maturizarea sexuală și secreția abundentă a testosteronului.

Există și un alt indicator neașteptat al nivelului de testosteron și al caracterului agresiv al bărbaților – raportul dintre lungimea degetului arătător față de cel inelar; acest fenomen ciudat este numit „digit ratio” (sau raportul 2D:4D). Încă în secolul XIX cercetătorii au observat că la bărbați degetul inelar este adeseori mai lung decât cel arătător, în timp ce la femei această diferență e aproape insesizabilă.

Explicația e următoarea: în stadiul embrionar timpuriu, dezvoltarea degetelor de la mână este influențată de balanța hormonală din uterul mamei, iar nivelul mai ridicat de hormoni androgeni corelează cu lungimea mai mare a inelarului în raport cu arătătorul. Bărbații cu inelarul mai lung manifestă la maturitate un grad mai înalt de agresivitate, trăsături faciale mai masculinizate, abilități sportive, rezistență fizică înaltă, înclinații spre dominanță și leadership.

testosteron degete

Se pare că, alături de influența hormonală intrauterină, există și o selecție sexuală care îi favorizează pe bărbații cu degetul inelar mai lung și asigură nașterea de la o generație la alta a unui număr mare de băieți cu aceste trăsături.

Este foarte curios că femeile cu înclinații homosexuale au raportul 2D:4D masculinizat, deci în stadiul de embrion au contactat cu un nivel mai înalt de hormoni androgeni. Există ipoteza că feminismul (în varianta sa radicală) poate fi explicat, cel puțin parțial, prin impactul hormonilor androgeni asupra fătului.

Doar o minoritate de femei devin cu adevărat feministe militante – fapt cunoscut drept paradoxul feminismului, și cercetătorii au încercat să afle dacă există vreo bază biologică pentru acest paradox. Într-adevăr, s-a constatat că la feministe raportul 2D:4D este asemănător cu cel tipic masculin – o corelație care explică de ce ele manifestă și un alt șir de caracteristici fiziologice și psihologice asociate cu masculinitatea. Deci, testosteronul are influențe foarte profunde în modelarea comportamentului uman, iar aceste influențe se produc deja la etapa ontogenezei intrauterine.

Continuând lista indicatorilor fizici care semnalează un nivel mai înalt de testosteron și de agresivitate, merită menţionată o ipoteză curioasă propusă de profesorul american de psihologie J. Philippe Rushton, specializat în studierea relaţiei dintre genetic şi comportament; acesta a publicat în 2012 un material în care susţine că un rol aparte în determinarea comportamentului agresiv la animale şi om îl poate avea… culoarea pielii, mai exact factorii biologici care asigură pigmentaţia – hormonii melanocortini.

Într-adevăr, unele cercetări premergătoare efectuate pe zeci de specii de vertebrate au arătat că pigmentaţia întunecată a pielii indivizilor din cadrul unei specii corelează cu un grad mai înalt de agresivitate şi activitate sexual, iar cauza constă în faptul că sistemul melanocortin activează, printre altele, producerea de testosteron şi alţi hormoni cu impact asupra comportamentului.

Rushton a lansat ipoteza că şi oamenii, datorită relaţiei filogenetice cu celelalte grupe de animale, au moştenit un mecanism de corelare între pigmentaţie şi agresivitate. Indivizii de culoare mai închisă sunt mai agresivi, fie că se raportează la indivizii din acelaşi grup etno-rasial, fie că e vorba de diferenţa dintre grupurile etno-rasiale. În confirmarea ipotezei sale, Rushton vine cu numeroase date statistice privind incidenţa diferitor fenomenele sociale corelate pozitiv cu gradul de pigmentaţie a indivizilor din cadrul unei populaţii.

Tezele privind diferenţele rasiale ale lui Rushton pot fi acuzate că ar avea un subtext rasist, însă pentru obiectivitatea unei viziuni clare şi integre asupra naturii umane, concluziile prezentate de acest cercetător sunt inedite şi reliefează încă o dată subtilităţile mecanismelor biologice complexe în formarea comportamentelor sociale.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

(În carte sunt prezentate toate sursele bibliografice).

Comments

  • Manuela spune:

    Ce solutii sunt pentru a diminua agresivitatea sau mai bine zis pentru a o anihila cu totul?

  • Dorian Furtuna spune:

    În cartea „Homo aggressivus” am analizat fenomenul agresivității în 600 de pagini, cu explicații ale cauzelor și cu discutarea unor soluții. Deci pentru un răspuns mai complex, invit să citiți cartea.

  • Manuela spune:

    Am facut comanda. Astept cartea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *