Violența sexuală și războinicia – o perspectivă evoluționistă

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Violenţa sexuală reprezintă faţeta probabil cea mai respingătoare a relaţiilor antagoniste dintre oameni. În condiţii de conflict intergrupal, când lucrurile degenerează în ciocniri directe şi în invazie pe teritoriul străin, femeile şi copiii devin victimele neputincioase şi trofeele cele mai râvnite ale războinicilor. Contextul luptei, al violenţei şi al vărsării de sânge reactivează la bărbaţii implicaţi în conflict instincte arhaice care îndeamnă la nimicirea „străinilor”-bărbaţi şi siluirea „străinilor”-femei.

Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, aceste „tradiţii” războinice îşi găsesc explicaţia în oportunitatăţile care se deschid în faţa invadatorilor: cea de a-şi satisface neîngrădit instinctul sexual şi de a-şi perpetua genele proprii din contul unei alte populaţii, după logica: femeile „străinilor” vor plodi copiii „noştri”. Asistăm aşadar la o cumulare de impulsuri instinctive: cel al agresivităţii şi cel sexual, al perpetuării genelor identitare.

Am menţionat şi în articolul despre agresivitate ca strategie reproductivă că, potrivit unor numeroşi cercetători, războiul, la etapa apariţiei sale ca fenomen comportamental, nu poate fi privit inseparabil de motivaţia sexuală, a obţinerii femeilor străine în scopul fertilizării acestora. Psihologul evoluţionist american Steven Pinker susţine că „accesul la femei constituie factorul limitator al succesului bărbaţilor în procesul de reproducere”, de aceea, pentru un bărbat, „nicio altă resursă nu are un impact atât de semnificativ asupra succesului în evoluţie”; iar cele mai obişnuite prăzi ale războaielor au fost femeile.

Astfel, violurile au reprezentat o strategie comportamentală reproductivă alternativă pentru masculii care nu obţineau partenere în cadrul grupurilor lor natale. În plan evolutiv, violurile fuseseră o formă de adaptare pentru numeroşi indivizi, deoarece le-a oferit poate o unică modalitate de angajare a lor într-un act reproductiv.

Este adevărat că indivizii narcisişti şi cu profil psihopat se implică cel puţin de două ori mai des în atacuri sexuale. În numeroase cazuri, violurile sunt comise de persoane cu patologii psihice; sau sub efectele consumului de alcool. Însă să nu ne închipuim că violurile sunt înfăptuite doar de oameni care suferă de anumite tulburări sau au consumat alcool. Aceasta ne-ar îndepărta de înţelegerea realistă a genezei respectivului comportament.

Faptul că cele mai diverse categorii de persoane, indiferent de starea lor cognitivă, psihodinamică, psihopatologică sau neurologică sunt antrenate în atacuri sexuale, vorbeşte despre cvasiuniversalitatea acestui fenomen comportamental în rândul bărbaţilor. Originea violurilor ţine de raţiuni evoluţioniste, oricât de dezagreabilă este această constatare. Au existat în preistorie și în istorie indivizi care prin viol și-au asigurat perpetuarea genelor. Prin urmare, unii indivizi au moștenit într-o măsură mai mare predispoziția genetică pentru comiterea agresiunilor sexuale.

Într-un studiu de amploare, cercetătorii suedezi au analizat un eșantion format din 21.566 de bărbați condamnați pentru violuri și alte crime cu subtext sexual comise între anii 1973 și 2009 și au constatat influența robustă a unui factor genetic în motivarea comportamentului violent. Nu e vorba despre existența unor ”gene ale violului”, ci despre o sumă de influențe de ordin genetic care intervin asupra dezvoltării neuronale a creierului, asupra capacității de autocontrol, asupra apetitului sexual, sporind predispoziția pentru violuri. Practic, un individ al cărui tată sau frate a fost condamnat pentru un abuz sexual are el însuși o predispoziție genetică să comită un asemenea act, cu până la cinci ori mai mare decât media pe populație.

Violurile, ca strategie reproductivă, au fost observate frecvent la diferite încrengături de animale: insecte, pești, amfibii, reptile, pești, mamifere. Masculii profită de forța lor și de poziția dominantă pentru a forța femelele proprii sau străine să copuleze. Despre cât de puternic (și ”orb”) este instinctul sexual, inclusiv înclinația de a poseda o femelă cu forța, vorbește un caz uluitor descoperit în regiunea Antarctidei. Cercetătorii de acolo au urmărit în câteva rânduri cum masculii de focă (din specia Arctocephalus gazella) au atacat și au violat… pingunii regali din vecinătate (din specia Aptenodytes patagonicus). Acest viol este curios prin faptul că se produce nu doar între două specii, ci între două clase de animale – mamifere și păsări. Cercetătorii nu au încă o explicație privind cauza acestui fenomen; s-ar putea ca masculii fără harem, privați de femele conspecifice, să își satisfacă în așa mod instinctul sexual, sau aceasta e o formă de antrenament copulator al indivizilor tineri, însușită în baza unui caz care s-a produs cândva în această comunitate.

Cu atât mai mult la specia umană violurile pot avea cele mai diverse motivații: de afirmare, de răzbunare, de umilire, de degajare sexuală etc. Însă, totuși, factorul reproductiv a fost principalul mobil al agresiunilor sexuale, care le-a și făcut atât de răspândite. De notat că în grupul de risc intră femeile tinere (13-49 ani), majoritatea capabile să dea naștere unui copil. E adevărat că o cauză a riscului este nu doar vârsta acestor femei, ci și faptul că ele se află mai des în compania bărbaților tineri. Totuși studiile de specialitate au arătat că anume vârsta reproductivă a femeii, și nu anturajul, este în cea mai mare corelație cu riscul de viol și de omor de pe urma violului.

David Livingstone Smith, cercetător al comportamentelor violente, aprecizează în mod cât se poate de tranşant apariţia evolutivă a violurilor pe timp de război: “Una din atracţiile perene ale războiului este oportunitatea de a le răpi şi a le forţa pe femei să copuleze. (…) Războinicii aveau un avantaj sexual dublu. Pe lângă faptul că erau în mod special atractivi pentru femeile din propria comunitate, ei de asemenea puteau profita sexual de soţiile şi fiicele duşmanilor învinşi. Aceşti doi factori au lucrat împreună pentru a promova bărbaţi violenţi, ale căror oportunităţi reproductive erau mai largi decât ale colegilor lor mai blânzi. Urmând această cale bătătorită a selecţiei sexuale, fiii obţineau temperamentul războinic al taţilor şi în aşa fel, din generaţie în generaţie, genele violenţei masculine s-au proliferat în cadrul populaţiei”.

Specialistul în sănătatea reproductivă a femeilor, Malcolm Potts, ajunge la concluzii similare cu cele ale biologilor evoluţionişti – rădăcinile războiniciei umane vin din perioada ancestrală şi sunt determinate de instinctele perpetuării genelor şi agresivităţii. Potts cunoaşte din proprie experienţă ororile violenţei sexuale, după ce a tratat, în calitate de obstetrician, victimele violurilor în masă din cadrul războiului de independenţă din Bangladesh, din 1971. Intrigat să studieze temeinic geneza acestui comportament violent, el şi-a prezentat tezele în cartea “Sexul şi Războiul” (“Sex and War”), la care este coautor şi în care a analizat războaiele şi violenţa sexuală în conexiune cu predispoziţia înnăscută a bărbaţilor spre astfel de acţiuni.

Despre faptul că violenţa sexuală e un rezultat al unei selecţii îndelungate a genelor războinice vorbesc şi autorii Ipotezei Bărbatului Războinic (The Male Warrior Hypothesis). Ei au remarcat că există o evidenţă factologică, prezentată de miile de ani de istorie, despre violenţa sexuală proprie relaţiilor intergrupale, când bande de bărbaţi atacau alte grupuri umane, eliminând bărbaţii străini şi luându-le femeile în calitate de trofee de război. În plan evolutiv, asemenea strategii comportamentale au favorizat diseminarea genelor bărbaţilor războinici şi au facilitat promovarea unor indivizi agresivi sexual, deoarece bărbaţii mai agresivi îi omorau pe cei mai puţin agresivi şi făceau copii cu văduvele celor omorâţi.

La modul practic, s-a perpetuat o predispoziţie genetică spre agresivitate şi violenţă sexuală. O strategie similară a fost identificată şi la cetele de cimpanzei, care de asemenea organizează incursiuni în populaţiile străine, ucigând masculii şi atrăgând femelele. Obiceiul e întâlnit şi la alte specii de primate. S-a observat de exemplu că şi masculii maimuţelor-păianjen organizează raiduri pe teritoriile străine cu scop reproductiv; raidurile sunt cu atât mai frecvente, cu cât în ceata de maimuţe sunt mai mulţi masculi în căutare de femele. Deci rădăcinile acestui comportament sunt anterioare apariţiei primilor hominizi.

Într-un studiu efectuat cu o meticulozitate matematică de cercetătorii americani Laurent Lehmann şi Marc Feldman, de la Universitatea Stanford, s-a ajuns la aceleași concluzii: bravura şi beligeranţa bărbaţilor sunt generate într-o măsură hotărâtoare de dorinţa instinctivă de a poseda cât mai multe femei (laolaltă cu teritoriul străin pe care locuiesc acele femei). Iar aceste porniri instinctuale au fost proliferate prin gene de-a lungul evoluţiei speciei umane, pentru că, făcând sex cu soţiile şi fetele inamicilor înfrânţi, războinicii deosebit de curajoşi şi agresivi şi-au maximizat numărul urmaşilor care să le transmită genele; deci războinicii posesivi şi-au asigurat o prezenţă numerică înaltă dintr-o generaţie în alta.

Numeroase observaţii antropologice ne arată cum a fost ritualizată agresivitatea sexuală a bărbaţilor. În multe societăţi primitive, tinerii nu atingeau vârsta majoratului şi nu aveau dreptul să se căsătorească până îşi „înmuiau lancea în sânge” sau aduceau capul sau scalpul duşmanului; numai un războinic de succes se bucura de privilegii sexuale. De aceea, în foarte multe culturi bărbăţia era asociată cu beligeranţa, cu violenţa în general, şi cu virilitatea masculină. Proba masculinităţii şi a virilităţii se făcea mai ales în cadrul campaniilor războinice împotriva triburilor străine. Iată de ce se consideră că anume imperativul obţinerii femeilor străine reprezintă una din cauzele formării coaliţiilor masculine şi a apariţiei războaielor ca fenomen.

(Va urma).

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

  • ion adrian says:

    Oare ce trebuie facut in raport de “statul islamic”? Adica cum trebuie sa se raporteze la el occidentul civilizat ?

    • ion adrian says:

      Adica daca este o chestiune de gene nu suntem justificati sa exterminam zonele unde aceste gene se manifesta in mod neindoelnic ca sa nu ne extermine ele in viitor pe noi?

      • Silviu says:

        Asta e eugenie. Incercarea de a aplica asa ceva nu te face cu nimic mai bun decat cei pe care incerci sa-i extermini.

        In plus, cand vorbim de gene pentru un anumit tip de comportament, aceasta este o exprimare metaforica. Pentru caracterele complexe contribuie multe gene (locusuri). Fiecare astfel de gena poate avea chiar si zeci de variante (alele). Deci nu este asa simplu.

        Cu tot tabloul inspaimantator pentru noi al agresivitatii umane zugravit de Dorian Furtună, sa ne gandim ca totusi societatea umana a evoluat spre o diminuare a instinctelor si comportamentelor beligerante asa cum documenteaza si Pinker in cartea lui din 2012 The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined. Deci exista si o influenta inversa – a culturii asupra genelor. Altfel spus s-a produs o selectie a genelor pentru comportament pasnic, inclusiv la barbati.

  • Dorian Furtuna says:

    Despre tezele lui Pinker am in cartea mea un capitol aparte – de vreo 20 de pagini, unde descriu plusurile si erorile de analiza ale acestuia (cu tot respectul meu pentru Pinker). Va veni timpul si voi publica fragmente din acel capitol. Nu pot pune toata cartea acum pe blog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *